Obezitatea este o boală, nu o problemă de voință. De ce ne îngrășăm la loc după ce slăbim și de ce menținerea greutății este atât de dificilă. Dr. Maria Oancea, medic specialist în nutriție și boli metabolice: „Alimentația și mișcarea contează, dar ele acționează pe un teren care diferă” EXCLUSIV

Obezitatea este adesea privită ca o problemă de voință. „Mănâncă prea mult, nu acordă importanță alimentației, nu face sport deloc”. Și chiar și atunci când cineva reușește să piardă un număr mare de kilograme, foamea revine, poftele devin greu de controlat, iar greutatea începe uneori să crească din nou. Dr. Maria Oancea, medic specialist diabet, nutriție și boli metabolice, a subliniat într-un interviu acordat pentru caloria.ro că în astfel de situații nu trebuie să dăm vina doar pe stilul de viață, ci trebuie să luăm în calcul hormonii, genetica și alți factori biologici.

De ce nu ne putem controla foamea nici după ce am slăbit

În „lupta” cu kilogramele, eforturile nu se termină în momentul în care am slăbit. Din contră, privind în urmă, pare că aceasta a fost, de fapt, cea mai ușoară etapă. Menținerea este cea care, de multe ori, devine copleșitoare. 

„Organismul nu tratează scăderea în greutate ca pe un succes, ci ca pe o pierdere de rezerve pe care încearcă să le recupereze. Reacționează pe două căi în același timp: arde mai puțin și cere mai multă mâncare.

Este normal ca un corp mai mic să consume mai puțină energie. Surprinzător este că după scăderea în greutate consumul scade mai mult decât ar justifica noile kilograme. O persoană care a ajuns de la 100 la 90 kg arde, de regulă, mai puțin decât cineva care a cântărit dintotdeauna 90 kg. Fenomenul a fost demonstrat de cercetătorii de la Universitatea Rockefeller (New England Journal of Medicine, 1995) și poate persista ani de zile.

Al doilea efect este și mai puternic: crește apetitul. O echipă de la National Institutes of Health (SUA) a calculat că pentru fiecare kilogram pierdut, corpul împinge persoana să mănânce în medie cu aproximativ 100 kcal mai mult pe zi. Cu alte cuvinte, foamea crescută cântărește mai mult decât metabolismul încetinit.

De aceea scăderea în greutate este de obicei etapa mai ușoară. Greul vine la menținere, când motivația de la început scade, iar biologia trage în continuare în sens opus”, a explicat Dr. Maria Oancea, medic specialist diabet, nutriție și boli metabolice.

Hormonii foamei și sațietății pot rămâne modificați chiar și la un an după slăbire

Schimbările nu se opresc însă la consumul de energie și la apetitul crescut. În spatele senzației persistente de foame se află și o serie de modificări hormonale, care pot continua chiar și după un an.

„După scăderea în greutate scade leptina, hormonul produs de țesutul adipos care transmite creierului că ‘rezervele sunt suficiente’. Scad și hormonii sațietății eliberați de intestin după masă (PYY, CCK, amilina). În schimb, crește grelina, hormonul care stimulează foamea.

Un studiu publicat în New England Journal of Medicine a urmărit pacienți cu obezitate care slăbiseră în medie 13,5 kg. La un an distanță, majoritatea acestor hormoni nu reveniseră la valorile inițiale, iar senzația de foame raportată de pacienți era în continuare mai mare.

Concret, persoana simte foamea mai des și mai intens, se satură mai greu și mai târziu, iar alimentele bogate în calorii devin mai atractive. Nu este o lipsă de disciplină. Este un semnal biologic real, care cere o strategie pe termen lung, nu doar ambiție”, a subliniat medicul.

Țesutul adipos păstrează o „memorie” a obezității. Cum poate influența acest mecanism efectul yo-yo

Un alt aspect interesant, studiat în ultimii ani, este felul în care țesutul adipos reacționează după o scădere importantă în greutate. Chiar dacă schimbările de pe cântar sunt vizibile, la nivel celular lucrurile nu revin în starea în care erau înainte să ne îngrășăm. 

„Țesutul adipos nu revine automat la starea dinainte de obezitate, chiar dacă greutatea a scăzut. Într-un studiu publicat în revista Nature în 2024, cercetătorii au analizat țesut adipos uman înainte și după o scădere importantă în greutate, obținută prin chirurgie bariatrică. Celulele adipoase își păstraseră o parte din modificările de activitate genetică produse de obezitate, chiar și după scăderea în greutate.

Pe modele animale, cercetătorii au arătat că aceste modificări sunt epigenetice, adică ‘setări’ care pornesc sau opresc anumite gene fără să schimbe ADN-ul. Șoarecii care purtau această ‘memorie’ au pus kilogramele la loc mai repede când au revenit la o alimentație bogată în calorii.

Pe scurt, kilogramele pierdute nu șterg și urmele lăsate de obezitate în țesutul adipos. Acest mecanism explică, cel puțin în parte, efectul yo-yo. Trebuie spus însă că este un domeniu de cercetare recent. Mecanismul este bine documentat la animale, iar la om încă se studiază”, a spus Dr. Maria Oancea.

Nu ne îngrășăm înapoi din lipsă de voință

E ușor să cădem în capcană și să dăm vina pe voință atunci când ne îngrășăm înapoi, însă Dr. Maria Oancea a subliniat că recâștigarea kilogramelor nu este un eșec personal: 

„Pentru că mecanismele descrise mai sus funcționează la toată lumea, indiferent de caracter sau de voință. Recâștigarea greutății după o scădere în greutate este răspunsul așteptat al organismului, nu excepția.

Când un pacient cu diabet oprește tratamentul și glicemia crește din nou, nu spunem că a eșuat. Spunem că boala este cronică și are nevoie de tratament continuu. Același lucru este valabil și pentru obezitate. Creșterea în greutate poate reapărea după oricare formă de tratament: regim alimentar, terapie medicamentoasă sau chirurgie bariatrică.

Vinovăția are și un cost concret. Persoanele care își atribuie singure eșecul tind să evite medicul, să renunțe la tratament și să fie mai expuse la tulburări de alimentație și la depresie. Recomandările internaționale actuale cer explicit ca obezitatea să nu mai fie tratată ca o problemă de responsabilitate individuală. O recâștigare a greutății este un semnal că tratamentul trebuie ajustat, nu o dovadă a lipsei de voință.”

De ce obezitatea nu ține doar de alimentație și mișcare. Rolul creierului, al geneticii, somnului și stresului

Obezitatea nu poate fi explicată doar prin alimentație și lipsa mișcării, chiar dacă uneori oamenii sunt judecați pentru că „mănâncă prea mult” și „sunt leneși”. De fapt, în spatele evoluției acestei boli se ascund factori mult mai complecși: 

„Alimentația și mișcarea contează, dar ele acționează pe un teren care diferă de la om la om.

• Creierul reglează greutatea ca pe un termostat, prin centrii din hipotalamus care primesc semnale de la țesutul adipos și de la intestin. La unele persoane, acest ‘termostat’ este setat mai sus.

• Genetica explică o parte mare din diferențele de greutate dintre oameni. La gemenii identici crescuți în familii diferite, indicele de masă corporală seamănă aproape la fel de mult ca la cei crescuți împreună. Ereditatea a fost estimată la aproximativ 70%.

• Somnul insuficient se asociază cu leptină mai mică și grelină mai mare, adică mai multă foame.

• Stresul cronic activează axa cortizolului, care poate stimula apetitul și preferința pentru alimente calorice.

La acestea se adaugă unele medicamente, boli endocrine și menopauza. Mediul aduce alimentele și sedentarismul. Biologia hotărăște cât de puternic reacționează fiecare la ele”, a explicat specialista.

Două persoane care mănâncă la fel pot avea greutăți diferite

Unul dintre motivele pentru care dietele standard nu au același efect pentru toată lumea este că două persoane care mănâncă asemănător și fac același tip de mișcare pot avea rezultate complet diferite. 

„Pentru că fiecare organism răspunde diferit la același stimul. Acest lucru a fost demonstrat într-un studiu publicat în New England Journal of Medicine pe perechi de gemeni identici. Timp de aproximativ trei luni, participanții au primit zilnic 1.000 kcal în plus, în condiții controlate. Câștigul în greutate a variat între 4 și 13 kg de la o persoană la alta. În schimb, frații din aceeași pereche au răspuns foarte asemănător, inclusiv în privința locului unde s-a depus grăsimea.

Același lucru se întâmplă și la scăderea în greutate. Diferențele țin de genetică, de cantitatea de masă musculară, de hormoni, de somn, de stres, de medicația pe care o ia fiecare și de istoricul dietelor anterioare.

De aceea compararea cu altcineva (‘ea mănâncă la fel și slăbește’) nu este un reper corect. Reperul corect este evoluția propriilor parametri: greutate, circumferința taliei, analize, energie și calitatea vieții”, a completat Dr. Maria Oancea.

Citește și: De ce două persoane care mănâncă la fel slăbesc diferit? Cristian Mărgărit, nutriționist: „Nu ne putem compara nici cu noi, după 20 de ani”. EXCLUSIV

Tratamentul obezității nu se încheie odată cu pierderea kilogramelor. Ce presupune îngrijirea pe termen lung

După ce am înțeles că obezitatea este o boală cronică și că tratamentul nu se încheie neapărat odată cu pierderea kilogramelor, este important să luăm în calcul și ce presupune, de fapt, îngrijirea pe termen lung. 

„Presupune aceeași logică pe care o aplicăm în diabet: tratament continuu, monitorizare și ajustare.

În practică, acest lucru înseamnă:

• Controale periodice, nu doar în perioada de scădere în greutate. Faza de menținere are nevoie de cel puțin la fel de multă atenție.
• Monitorizarea sănătății, nu doar a cântarului: glicemie, profil lipidic, valoarea tensiunii arteriale, gradul steatozei hepatice, somnul, compoziția corporală.
• Un plan alimentar sustenabil, pe care pacientul îl poate urma ani de zile, nu câteva săptămâni.
• Activitate fizică regulată, care ajută în mod special la menținere și la păstrarea masei musculare.
• Tratament medicamentos, unde este indicat. Studiile arată că la oprirea lui greutatea tinde să revină, deci decizia se ia pe termen lung, împreună cu medicul.
• Sprijin psihologic atunci când există mâncat emoțional, episoade de mâncat compulsiv, anxietate sau depresie.

Obiectivul nu este o cifră atinsă o singură dată, ci o stare de sănătate menținută în timp”, a încheiat Dr. Maria Oancea

Citește și: De ce ne este atât de greu să ținem dietă, chiar dacă știm ce avem de făcut. Cristina Roman Nica, nutriționist-dietetician: „Ne dorim rezultatul, dar începutul pare obositor înainte să fi făcut primul pas” EXCLUSIV