Un copil poate fi furios sau frustrat, dar asta nu înseamnă că orice comportament trebuie acceptat. Psihologul a explicat unde se pun limitele. Citește și: Kasper Ravlo / Stock Budget / Profimedia Lupta dintre generații nu se duce doar când vine vorba despre haine, despre alegerea de a avea sau nu copii ori despre vârsta la care „e bine” să te căsătorești, ci și în educația celor mici. Tehnicile moderne de parenting sunt privite uneori cu suspiciune de cei care consideră că un copil trebuie, înainte de toate, „să știe de frică” sau că părintele trebuie să se impună. În realitate, multe dintre discuțiile aprinse apar și pentru că noțiunile sunt confundate. Să fii un părinte bun nu înseamnă să accepți orice comportament al copilului. Poți să îi validezi emoțiile și, în același timp, să stabilești limite clare. Un copil poate fi furios, frustrat sau dezamăgit, însă acest lucru nu înseamnă că poate lovi, arunca obiecte sau ignora orice regulă. Într-un interviu acordat pentru caloria.ro, psihologul Prunduș Amelia Victoria a explicat diferența dintre gentle parenting și permisivitate și a arătat cum pot fi corectate comportamentele nepotrivite fără ca cel mic să fie umilit și, mai ales, fără violență. Gentle parenting nu înseamnă că tot ce trebuie să audă copilul este „da” Andreea Manole (caloria.ro): Se vorbește foarte mult despre gentle parenting, dar uneori avem impresia că părintele trebuie să găsească explicația perfectă pentru fiecare comportament al copilului. Ce înseamnă, de fapt, gentle parenting? Unde se termină blândețea și începe permisivitatea? Prunduș Amelia Victoria: Cred că există uneori o confuzie în jurul conceptului de gentle parenting. Unii părinți ajung să creadă că a fi blând înseamnă că nu mai poți să spui „nu” copilului sau că trebuie să îi explici la nesfârșit fiecare decizie. Blândețea nu înseamnă lipsa limitelor. Din contră, copilul are nevoie de limite clare, bine definite, explicate pe înțelesul lui și aplicate cu consecvență. Diferența este modul în care le aplicăm folosind respect, fără amenințare, frică sau umilire. Sigur că părintele trebuie să țină cont de nevoile copilului și să se adapteze și vremurilor în care trăim, dar tot părintele rămâne adultul care pune limitele. Putem să fim empatici și, în același timp, să spunem foarte clar: „Înțeleg că nu îți place, dar răspunsul meu rămâne nu.” Permisivitatea apare atunci când, de teamă să nu supărăm sau să nu frustrăm copilul, ajungem să renunțăm la limite. Copilul poate simți orice emoție, dar nu orice comportament trebuie acceptat Andreea Manole (caloria.ro): Putem să îi spunem unui copil simplu și ferm că un anumit comportament nu este acceptabil, fără să îi negăm emoțiile? De exemplu, dacă lovește, țipă, aruncă lucruri sau refuză constant orice regulă, cum arată o reacție sănătoasă a părintelui? Prunduș Amelia Victoria: Da, sigur că putem. Este foarte important să facem diferența între emoție și comportament. Copilul poate să fie furios, frustrat, trist, dezamăgit. Emoția lui este reală și trebuie să o recunoaștem, să o validăm. Faptul că înțelegem emoția nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice comportament care apare din acea emoție. Putem să spunem: „Înțeleg că ești foarte furios, dar nu te las să lovești” sau „Știu că ești supărat, dar nu putem arunca lucrurile.” Uneori părinții intră într-un cerc în care încearcă să explice foarte mult în momentul în care copilul este deja extrem de furios. Atunci copilul nu mai este neapărat în starea în care poate să asculte explicații lungi. În primul rând oprim comportamentul care poate să îi facă rău lui, altei persoane sau să distrugă lucruri. Explicația poate veni după ce situația s-a liniștit. A valida emoția nu înseamnă să aprobăm comportamentul. Ce facem când explicațiile nu funcționează și simțim că ajungem la limită Andreea Manole (caloria.ro): Ce facem când teoria nu funcționează? Când am vorbit calm, am explicat, am oferit alegeri și am încercat să înțelegem ce se află în spatele comportamentului, iar copilul tot continuă să facă aceleași lucruri, iar noi suntem deja la limită? Prunduș Amelia Victoria: Da, teoria este una, iar practica este alta. Este foarte ușor să vorbim despre cum „ar trebui” să reacționeze un părinte, dar în viața reală sunt foarte multe situații și nu există două identice.Aici intervine și autocontrolul părintelui. Părintele trebuie, pe cât posibil, să poată să reia limita și să rămână ferm în decizia lui, chiar dacă situația se repetă. Copilului trebuie să-i repetăm uneori același lucru de foarte multe ori. Creierul lui este încă în dezvoltare, autocontrolul este în formare, iar faptul că a înțeles o regulă nu înseamnă automat că va putea să o respecte de fiecare dată. Dar nici nu trebuie să rămânem numai la explicații. Copilul trebuie să vadă și consecința firească a comportamentului. Dacă aruncă o jucărie într-un mod periculos și continuă după ce i-am spus să se oprească, putem lua jucăria și să spunem: „Văd că acum îți este greu să te oprești, așa că o pun deoparte și o încercăm mai târziu.” Citește și: Copilul nu vorbește și nu interacționează cu ceilalți? Semnele care arată când e nevoie de logoped, psiholog sau intervenție psihopedagogică, potrivit unei specialiste: „Cu cât primește sprijinul potrivit mai devreme, cu atât își valorifică mai bine potențialul” EXCLUSIV „Eu aș evita ideea că un copil este „rău” sau „neascultător” din răutate” Pe de altă parte, dacă un comportament se repetă foarte mult, merită să ne întrebăm și ce este în spatele lui. Poate fi oboseală, frustrare, nevoie de atenție, foame, dificultăți de autoreglare sau pur și simplu o abilitate pe care copilul încă nu o are. Eu aș evita ideea că un copil este „rău” sau „neascultător” din răutate. De multe ori comportamentul ne spune că există ceva ce copilul încă nu știe sau nu poate să gestioneze. Și mai este ceva important că nici părintele nu va reacționa perfect de fiecare dată. Dacă am ridicat vocea sau am reacționat într-un fel care nu ne place, putem reveni și putem spune: „Am greșit când am țipat. Îmi pare rău. Dar regula despre care vorbeam rămâne.” Cum atragem atenția copilului fără să îl umilim Andreea Manole (caloria.ro): Dar comportamentele aparent mici, care țin de educație și de felul în care copilul se poartă cu ceilalți? Putem să îi spunem în public „nu mai plescăi”, „nu te mai scărpina în nas”, „vorbește mai frumos” sau „salută când intri undeva”, fără să îl facem să se simtă rușinat? Cum corectăm un astfel de comportament fără să îl umilim? Prunduș Amelia Victoria: Sigur că trebuie să corectăm și astfel de comportamente. Copilul nu are de unde să știe toate regulile sociale dacă nu îl învățăm. Dar contează foarte mult cum facem acest lucru. Una este să îi spunem calm și discret: „Încearcă să mesteci cu gura închisă” sau „Când intrăm undeva, salutăm”, și alta este să îl facem de rușine în fața celorlalți spunând: „Ce urât mănânci!” sau „Nu ți-e rușine că nu saluți?” Putem să îi arătăm concret ce are de făcut, nu doar să îi spunem mereu ce să nu facă. Copiii învață foarte mult prin exemplu. Dacă intrăm undeva și salutăm, dacă spunem „te rog”, „mulțumesc”, „scuză-mă”, copilul vede aceste lucruri în mod repetat. Și mi se pare important să corectăm comportamentul, nu copilul. Spunem „comportamentul acesta nu este potrivit”, nu „ești needucat” sau „ești obraznic”. Dacă este ceva ce poate fi corectat discret în public, o facem scurt. Dacă este nevoie de o discuție mai lungă, putem vorbi ulterior, în privat sau acasă. Consecința nu este același lucru cu pedeapsa Andreea Manole (caloria.ro): Cât de importante sunt consecințele atunci când un copil încalcă în mod repetat o regulă? Cum îi arătăm că anumite alegeri au urmări, fără să ajungem la pedepse, amenințări sau șantaj emoțional? Prunduș Amelia Victoria: Este important ca încă de mici copiii să înceapă să înțeleagă că alegerile și comportamentele lor au consecințe. Evident, explicația și consecința trebuie adaptate vârstei. Atunci când copilul are de ales, îi putem prezenta variante simple și ce urmează după fiecare alegere. În felul acesta începe să înțeleagă relația dintre o acțiune și urmarea ei. Eu aș face diferența între consecință și pedeapsă. Dacă un copil aruncă în mod repetat o jucărie și poate răni pe cineva, consecința firească este că jucăria este luată pentru moment. Dacă desenează intenționat pe masă, poate participa, în funcție de vârstă, la curățarea mesei. Consecința are legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Pedeapsa ar suna mai degrabă așa: „Pentru că ai aruncat jucăria, nu mai mergem în parc trei zile.” Nu există neapărat o legătură între comportament și ceea ce urmează. Mulți părinți folosesc amenințări, pedepse sau șantaj emoțional pentru că, pe termen scurt, uneori funcționează: copilul se oprește. Problema este ce învață din asta. Dacă îi spunem „Dacă nu faci asta, nu mai vorbesc cu tine” sau „M-ai dezamăgit, nu te mai iubesc”, copilul poate învăța chiar aceste instrumente și le poate folosi mai târziu în relațiile lui. Consecința sănătoasă ar trebui să fie legată de comportament, proporțională și aplicată cât mai calm. Ideea care le leagă pe toate acestea este că copilul are dreptul la toate emoțiile lui, dar nu la orice comportament. Iar părintele poate fi blând și empatic fără să renunțe la limite. Copiii au nevoie și de relație, și de structură. Citește și: Rușinea nu ne părăsește niciodată. Cum ajunge „ce o să spună lumea” să ne conducă viața și la maturitate. Ioana Vîlcu, psihoterapeut: „Un copil învață că valoarea lui depinde de ceilalți” EXCLUSIV Distribuie articolul pe: