Este bine „să pui copilul la treabă”? Cum îl înveți, de fapt, să fie responsabil și sincer fără să îi „răpești” copilăria. Amelia Prunduș, psiholog: „Exemplul personal contează enorm” EXCLUSIV

Este în regulă să-l includ pe cel mic în treburile casnice? Pot să-i spun o minciună nevinovată și apoi să-i cer sinceritate și transparență? Sunt întrebări care încolțesc în mintea părinților, uneori încă din momentul în care află despre existența sarcinii. Binele copilului primează și fiecare generație are o motivație: să nu repete greșelile din trecut. Dar teama că nu facem suficient de bine poate deveni copleșitoare. Într-un interviu acordat pentru caloria.ro, Amelia Prunduș, psiholog și psihoterapeut cognitiv-comportamental, a explicat cum poate învăța cel mic despre responsabilitate în funcție de vârstă, rolul exemplului personal și când sinceritatea poate întâlni „excepții”. 

Copilul poate face „treabă” raportat la vârsta sa. De ce nu este în regulă să facem totul în locul lui

Dacă ai fost un copil prea implicat în treburile de adulți: a trebuit să ai grijă de frații mai mici, să faci curățenie și să gătești cât timp erau adulții la serviciu, este posibil ca atunci când, la rândul tău, devii părinte, să vrei să faci totul pentru copilul tău. „Lasă că fac eu, să nu sufere cum am suferit eu, să aibă copilărie”. 

Dacă ai fost la polul opus, este posibil să te fi lovit de realitate atunci când ai plecat de acasă și ai constatat că nu știi să gătești, să faci ordine sau să cheltui banii responsabil.

Atunci, cum este mai bine? În ce măsură îl putem implica pe cel mic în activitățile familiei, astfel încât să nu simtă că i se răpește copilăria, dar nici să nu fie lipsit de ocaziile care îl pregătesc pentru maturitate?

„Fiecare etapă de dezvoltare vine și cu anumite responsabilități potrivite vârstei. Scopul nostru este ca acel copil să ajungă treptat un adult independent și responsabil, nu un adult pentru care ceilalți trebuie să facă totul.

Copiii pot fi implicați de mici în lucrurile familiei prin strângerea jucăriilor, să-și pună hainele în coș, să ajute la pus masa, să își facă patul, mai târziu să aibă alte responsabilități potrivite vârstei.

Nu este vorba despre a le lua copilăria. Din contră, le dăm sentimentul că sunt capabili și că fac parte din familie, nu doar că familia există pentru a le îndeplini toate nevoile.

Uneori părintele spune: ‘Lasă că fac eu, pentru că fac mai repede’. Sigur că adultul face mai repede, dar dacă facem tot timpul în locul copilului, când va avea el ocazia să învețe?

Și aici putem folosi consecințe logice. De exemplu, dacă un copil nu își strânge jucăriile după mai multe solicitări și acestea rămân împrăștiate, anumite jucării pot fi puse deoparte pentru o perioadă. Dar facem asta fără să îl etichetăm prin a-i spune că ‘ești leneș’ sau ‘niciodată nu faci nimic’”, a explicat Amelia Prunduș.

Este permisă „o minciună nevinovată”? Cum învață copilul să fie sincer

Nu ne dorim doar copii implicați în treburile casnice, ci și copii sinceri, care să nu se teamă să discute cu noi atunci când ceva îi frământă sau chiar și când au făcut o greșeală. În același timp, pe parcursul copilăriei intervin situații în care o minciună nevinovată pare soluția perfectă. „Moș Crăciun există”, „Hamsterul a plecat să se joace cu prietenii lui în pădure” sau chiar „Mama se întoarce în cinci minute” când, de fapt, urmează să stea toată ziua la grădiniță. Sunt sau nu sunt „nevinovate” aceste minciuni? 

„Există într-adevăr ceea ce numim uneori „minciuni nevinovate” sau minciuni prosociale, dar cred că trebuie să ne uităm foarte mult la motivul pentru care mințim și la efectul pe care îl are asupra copilului.

Una este o poveste care ține de joc, imaginație sau o tradiție, cum este Moș Crăciun, și alta este să mințim copilul pentru că nouă ne este mai simplu.

Un exemplu este atunci când urmează să îi facă medicul o injecție și noi îi spunem: ‘Nu o să doară deloc’, iar apoi îl doare, copilul poate să își piardă încrederea. Putem să îi spunem adevărul într-un mod potrivit vârstei: ‘Este posibil să te doară puțin, dar eu sunt aici cu tine’.

Nu trebuie să spunem copilului toate detaliile unei situații de adult. A spune adevărul nu înseamnă să îl încărcăm cu informații pe care nu le poate duce. Înseamnă să îi oferim un adevăr adaptat vârstei.

În ceea ce privește Moș Crăciun, eu aș privi lucrurile prin zona de poveste, joc și tradiție. Când copilul începe să pună întrebări serioase și să caute adevărul, cred că este bine să îl însoțim treptat către explicație, nu să construim din ce în ce mai multe minciuni ca să susținem povestea.

Până la urmă, copilul învață sinceritatea mai ales din felul în care noi suntem sinceri cu el în viața de zi cu zi”, a explicat Amelia Prunduș.

Citește și: „E obraznic și mă manipulează”. De ce țipă copiii, lovesc sau aruncă lucruri când nu primesc ce vor și cum ar trebui să reacționeze părinții, de fapt. Adina Moldovan, psiholog: „Etichetele ne îndepărtează de curiozitate și ne duc spre judecată” EXCLUSIV

Copilul observă când părintele nu respectă regulile pe care le impune

Unul dintre cele mai importante lucruri de reținut este, de fapt, unul care este ușor de trecut cu vederea: faptele contează mai mult decât vorbele. Chiar și în relația cu cel mic, aceasta este o regulă de bază. Nu-i poți cere să vorbească frumos când înjuri în trafic, nici să nu mintă dacă te vede spunându-i vecinei că nu erai acasă atunci când te-a căutat, deși ai urmărit-o pe furiș de după draperie. 

„Exemplul personal contează enorm. Copilul poate să ajungă într-o adevărată dilemă prin faptul că noi îi explicăm ce înseamnă să îți respecți promisiunea, dar el vede că adulții nu și-o respectă și nu există nicio consecință. Îi spunem să nu mintă, dar ne aude pe noi mințind. Îi spunem să vorbească frumos, dar noi vorbim agresiv când suntem nervoși.

În astfel de situații, este foarte probabil să învețe mai degrabă din ceea ce vede decât din ceea ce îi spunem. Copiii observă enorm de mult comportamentul adulților. De aceea, exemplul personal este poate una dintre cele mai puternice metode de educație. Dar asta nu înseamnă că părintele trebuie să fie perfect. Și felul în care ne asumăm o greșeală este un exemplu.

Dacă eu, ca părinte, spun: ‘Am greșit. Am vorbit urât. Îmi pare rău’, copilul învață că și adulții greșesc, dar că își pot recunoaște greșelile și pot încerca să repare. Nu putem să îi cerem copilului constant un comportament pe care el nu îl vede niciodată la noi”, a subliniat Amelia Prunduș.

Citește și: Gentle parenting nu înseamnă să îi permiți copilului orice. Cum pui limite fără frică, pedepse sau umilință atunci când teoria nu funcționează. Psiholog Amelia Prunduș: „Copilul nu are de unde să știe toate regulile sociale dacă nu îl învățăm” EXCLUSIV