Nu doar volumul de muncă ne poate epuiza. Felul în care trecem de la un mail la o ședință, apoi la mesaje și alte sarcini poate consuma atenția și energia mentală. Sursa foto: Antonio Guillem Fernández / Alamy / Profimedia După opt ore în fața unui ecran ajungem la finalul zilei să ne simțim epuizați. O ieșire în oraș cu prietenii? Cumpărături? Chiar și o discuție cu cei dragi pare imposibil de dus în unele zile. Și, inevitabil, ne întrebăm cum e posibil. Pentru că, la prima vedere, pare că nu am făcut nimic. Nu am ridicat greutăți, nu am alergat dintr-un loc în altul. Chiar apropiații ajung să judece: „Ce e așa de obositor? Ai stat pe un scaun” sau „Lucrezi de acasă, nu poate fi așa de greu”. Și totuși, ce simțim este cât se poate de real, spune Amalia Cojocaru, psiholog și psihoterapeut. Într-un interviu acordat pentru caloria.ro, ea a explicat de unde vine, de fapt, această oboseală, cum resimte creierul fragmentarea zilei de lucru și de ce pauzele adevărate nu reprezintă un timp pierdut, ci unul câștigat. „De ce mă simt obosit dacă lucrez la birou?”. Psihoterapeutul a oferit răspunsul Andreea Manole (caloria.ro): Sunt oameni care spun „n-am făcut nimic fizic astăzi, dar sunt terminat psihic”. După opt ore la calculator, ce anume ne poate lăsa fără energie? Amalia Cojocaru: O zi petrecută în fața calculatorului poate însemna ore întregi în care procesăm informații, luăm decizii, rezolvăm probleme, ținem minte ce avem de făcut și încercăm să filtrăm ceea ce nu este relevant. Multe dintre aceste lucruri par mici luate separat: răspund la un mail, aleg între două variante, urmăresc o ședință, rezolv o problemă, îmi amintesc ce mai am de făcut. Dar ele se adună. De aceea putem ajunge la sfârșitul unei zile fără să fi făcut aproape deloc efort fizic și totuși să simțim că nu mai avem energie. Nu doar corpul obosește după o zi de muncă. Și mintea poate obosi atunci când îi cerem ore întregi să proceseze informații, să ia decizii și să rămână concentrată. Amalia, psiholog și psihoterapeut.Sursa foto: arhivă personală/ Amalia Cojocaru Creierul nostru face eforturi ca să țină pasul cu „multitaskingul” Andreea Manole (caloria.ro): O zi la birou poate însemna să treci de la un mail la altul, să răspunzi la mesaje, să intri într-o ședință, să te întorci la ce făceai și să fii întrerupt din nou. Cât de obositor este pentru creier să schimbe atât de des atenția? Amalia Cojocaru: Ceea ce numim „multitasking” este, de fapt, o comutare repetată și rapidă a atenției de la o sarcină la alta. Termenul vine din informatică, dar noi nu funcționăm precum computerele. Pentru oameni, fiecare schimbare de context vine cu un cost. Să ne imaginăm cum ar arăta multitaskingul în viața reală: tund gazonul un minut, mă opresc și gătesc un minut, apoi vorbesc un minut la telefon și mă întorc la gazon. De fiecare dată trebuie să las ce făceam, să intru în următoarea activitate și apoi să-mi amintesc de unde am rămas. Sau să ne imaginăm un copil căruia îi spunem: „Fă un minut tema la română. Stop. Acum un minut matematică. Stop. Acum istorie. Și acum întoarce-te la română.” Nu ne-am aștepta să învețe mai bine în felul acesta. O parte din efortul lui s-ar consuma doar încercând să intre, din nou și din nou, în fiecare sarcină. Exact asta îi cerem uneori atenției noastre la serviciu. Nu ne consumă doar ceea ce avem de făcut, ci și oprirea, reorientarea și reluarea repetată a activităților. Fragmentarea atenției este, în sine, muncă pentru creier. Poți să nu lucrezi și totuși să rămâi „în priză” Andreea Manole (caloria.ro): Uneori nu avem neapărat foarte mult de lucru, dar avem senzația că trebuie să fim permanent atenți: poate apare un mesaj, poate sună cineva, poate vine un mail sau o cerere de la colegi. Poate această stare de „sunt mereu la dispoziție” să ne consume chiar și atunci când nu lucrăm efectiv? Amalia Cojocaru: Faptul că nu facem nimic pentru câteva minute nu înseamnă neapărat că ne și odihnim. Putem sta pe scaun fără să lucrăm și, în același timp, să rămânem atenți la telefon, la mail, la Teams sau la următoarea notificare. Dacă știm că poate apărea oricând o solicitare, o parte din atenția noastră rămâne orientată spre posibilitatea acelei întreruperi. Nu lucrăm efectiv, dar nici nu ne-am desprins complet de muncă. Să ne gândim la două situații în care luăm o pauză de 10 minute. În prima, ieșim puțin afară fără telefon și știm că nu trebuie să răspundem nimănui. Ne-am separat, pentru câteva minute, și fizic, și mental de muncă. În a doua, stăm cu telefonul deschis și verificăm din când în când dacă a apărut ceva. Pe ceas sunt aceleași 10 minute. Pentru mintea noastră, nu sunt însă aceeași pauză. Una ne permite să ne desprindem. În cealaltă, rămânem „în priză”. De ce, după serviciu, nu mai avem energie nici pentru lucrurile care ne plac? Andreea Manole (caloria.ro): De ce putem termina o zi de muncă în care am stat aproape numai pe scaun cu senzația că nu mai avem chef de nimic, nici măcar de lucrurile care ne plac? Amalia Cojocaru: Pentru că și lucrurile care ne fac plăcere consumă resurse din aceeași „baterie” cognitivă și emoțională pe care o folosim pe parcursul întregii zile. Să ieșim cu prietenii, să citim, să gătim, să mergem la sală sau chiar să urmărim un film presupun atenție, inițiativă și disponibilitatea de a ne conecta. După o zi cu multe sarcini, decizii, conversații și întreruperi, putem ajunge la timpul nostru liber cu bateria aproape descărcată. De aici paradoxul familiar: așteptăm toată ziua să terminăm programul, iar când îl terminăm nu mai avem energie nici pentru lucrurile pe care, în mod normal, ne-ar face plăcere să le facem. Poate că merită să ne întrebăm nu doar ce facem după serviciu ca să ne simțim mai bine, ci și cum lucrăm în timpul zilei, astfel încât să ne mai rămână energie și pentru viața de după ce închidem laptopul. Când lucrezi de acasă, programul de muncă pare că nu se încheie niciodată Andreea Manole (caloria.ro): Pentru cei care lucrează de acasă, calculatorul rămâne adesea deschis și după terminarea programului. Răspundem la un mesaj, mai verificăm un mail „doar două minute” și ne întoarcem la muncă. Ce se întâmplă cu mintea când nu există o ruptură clară între serviciu și timpul liber? Amalia Cojocaru: Când mergeam la birou, existau niște granițe foarte concrete între muncă și restul vieții. Închideam calculatorul, ieșeam din clădire și mergeam spre casă. Poate ne enerva traficul, dar drumul acela avea și o funcție: crea o tranziție. Când lucrăm de acasă, tranziția poate dispărea. Închidem un document la 18:00, la 18:20 răspundem la un mesaj „ca să nu rămână pe mâine”, iar mai târziu deschidem un mail „doar să vedem despre ce este vorba”. Problema celor două minute nu este doar durata lor. Ele ne duc mental înapoi la muncă. De aceea ajută să ne construim deliberat un final al zilei: să închidem laptopul, să notăm ce rămâne pentru mâine, să ne schimbăm de haine, să ieșim la o plimbare sau pur și simplu să schimbăm spațiul și activitatea. Avem nevoie nu doar de o oră la care terminăm munca, ci și de senzația că am plecat din ea. „Am muncit toată ziua, dar parcă n-am făcut nimic” Andreea Manole (caloria.ro): Există și zile în care omul stă opt ore la calculator, dar la final simte că nu a făcut mare lucru. Poate și senzația că munca nu se mai termină, fără să existe un moment clar în care să spui „gata, am terminat”, să fie obositoare psihic? Amalia Cojocaru: Munca intelectuală nu are întotdeauna un final natural. Dacă ne referim la proiecte, desigur, ele au o finalitate. Dar mailurile, notificările, mesajele nu se termină. Mereu mai vine ceva. Un document mai poate fi revizuit o dată, o prezentare mai poate fi îmbunătățită. Dacă adăugăm și întreruperile, putem fi ocupați 8 ore fără să avem prea multe momente în care să fi dus ceva clar de la început până la sfârșit. De aici și senzația atât de familiară: „Am muncit toată ziua, dar parcă n-am făcut nimic.” În multe profesii, „gata” nu poate însemna că nu mai există nimic de făcut. Mai realist ar fi: am făcut ce era important, urgent și posibil pentru astăzi; restul continuă mâine. Altfel, așteptăm în fiecare zi să ajungem la un punct care, de fapt, nu există. Citește și: De ce este atât de greu să spui „nu”? Cum ajungem să fim people pleasers și cum putem schimba acest tipar. Andra Diaconu, psihoterapeut: „La început va fi un proces mai dificil” EXCLUSIV Pauzele nu sunt „timp pierdut” Andreea Manole (caloria.ro): De ce unii oameni ajung să se simtă vinovați atunci când iau o pauză, chiar dacă au lucrat deja câteva ore fără să se ridice de la birou? De unde vine ideea că, dacă ne oprim, „pierdem timpul”? Amalia Cojocaru: Pentru că am ajuns să asociem foarte ușor a fi ocupat cu a fi productiv. Dacă răspund la mailuri, particip la ședințe și bifez lucruri, muncesc. Dacă stau zece minute fără să produc ceva vizibil, poate apărea senzația că pierd timpul. Se vede și în limbaj: „îmi permit o pauză”, „am pierdut zece minute”, „n-am fost productiv”. Ca și cum pauza ar trebui justificată, iar starea normală ar trebui să fie una de activitate continuă. Pentru unii dintre noi, mesajul este chiar mai vechi decât viața profesională. Poate am crescut cu acel „nu sta, că-ți stă norocul” sau cu ideea că a sta degeaba este ceva ce trebuie evitat. Mai târziu, e ușor ca aceeași regulă să se transforme în „dacă nu fac ceva util, pierd timpul”. Numai că atenția nu funcționează mai bine dacă o solicităm fără întrerupere. Pauza nu trebuie să fie premiul pe care îl primim abia după ce am ajuns la epuizare, ci un moment în care ne refacem resursele pentru a putea continua. Teama că nu facem destul ne face să muncim în plus Andreea Manole (caloria.ro): Există și presiunea de a părea ocupat la serviciu, mai ales atunci când munca nu este una fizică și nu se vede din exterior cât ai făcut. Poate această nevoie de a demonstra permanent că lucrăm să ne facă ziua mai obositoare? Amalia Cojocaru: A fi vizibil ocupat și a putea face muncă bună nu sunt întotdeauna același lucru.Într-un fel, avem două sarcini: să muncim și să demonstrăm că muncim. În munca intelectuală, o mare parte din efort este greu de văzut. Nu se vede cât ai stat cu o problemă până ai găsit soluția, câtă concentrare a presupus o analiză sau faptul că ai 300 de mailuri în inbox și trebuie să decizi, pentru fiecare, ce citești, ce răspunzi, ce rezolvi, ce delegi și ce poate aștepta. Toate acestea înseamnă muncă, chiar dacă nu produc imediat ceva vizibil. În schimb, se vede foarte ușor dacă ești online, cât de repede răspunzi, câte întâlniri ai în calendar sau câte mesaje trimiți. Și aici apare paradoxul: dacă răspund imediat la fiecare mesaj, pot părea foarte disponibil și implicat, dar fiecare răspuns poate întrerupe exact munca pentru care am nevoie de concentrare. Și putem ajunge la finalul zilei cu senzația că am fost disponibili pentru toată lumea, dar nu am avut suficient timp și atenție pentru propria noastră muncă. Citește și: Când stresul provine din surse greu de eliminat, „calmează-te” nu ajută. Cristina Secară, psihoterapeut, a spus când trebuie să învățăm să-i facem față și ce putem face preventiv: „Nu înseamnă să suportăm orice și să încercăm să ne adaptăm la nesfârșit” EXCLUSIV Distribuie articolul pe: