„E obraznic și mă manipulează”. De ce țipă copiii, lovesc sau aruncă lucruri când nu primesc ce vor și cum ar trebui să reacționeze părinții, de fapt. Adina Moldovan, psiholog: „Etichetele ne îndepărtează de curiozitate și ne duc spre judecată” EXCLUSIV

Când un copil țipă în mijlocul magazinului pentru că nu primește jucăria pe care și-o dorește sau în parc, atunci când altcineva se dă deja în leagănul pe care el îl voia, părinții pot ajunge într-o situație dificilă. Pe de-o parte, simt că ochii celor din jur sunt ațintiți asupra lor și că sunt judecați. Pe de altă parte, se pot gândi: „Am discutat de acasă, dar face asta intenționat” sau „Plânge numai pentru a mă manipula”. Dar este acest lucru posibil? Sunt capabili cei mici să pună la cale o astfel de reacție pentru a-și pune părinții într-o ipostază rușinoasă și a obține ceea ce își doresc?

Adina Moldovan, psiholog clinician și psihoterapeut în formare pentru copii, adolescenți și familii, a atras atenția, într-un interviu acordat exclusiv pentru caloria.ro, că frustrarea, dezamăgirea, oboseala și neputința se pot transforma în reacții greu de controlat, mai ales în primii ani de viață, când capacitatea de autoreglare este încă în dezvoltare.

De ce un copil nu izbucnește „intenționat”. Ce se ascunde în spatele reacțiilor

Andreea Manole (caloria.ro): Când un copil are o izbucnire emoțională, primul gând al părintelui este, de multe ori, „face asta intenționat”. Chiar așa stau lucrurile?

Adina Moldovan: Cred că este important să începem prin a clarifica felul în care ne raportăm la aceste momente. Cuvântul „criză de furie” ne poate duce cu gândul la un copil care își pierde controlul intenționat, care încearcă să obțină ceva sau să îi determine pe adulți să facă lucrurile așa cum își dorește el. Dar, de multe ori, realitatea este diferită.

În special la copiii mici, vorbim despre un sistem de reglare emoțională încă în dezvoltare. Copilul simte intens, își dorește lucruri, se confruntă cu frustrări și începe să descopere că lumea nu funcționează întotdeauna așa cum își dorește. Încă nu are toate resursele necesare pentru a gestiona dezamăgirea, așteptarea, refuzul sau pierderea controlului asupra unei situații.

„Copilul mic se află într-o etapă în care propriile dorințe și nevoi ocupă un loc central”

De aceea, aș prefera să vorbim despre izbucniri emoționale, tantrumuri sau, în anumite situații, crize de afect, în loc să interpretăm automat aceste manifestări ca pe niște crize de furie intenționate. În cazul copiilor care ajung într-o stare de copleșire intensă, termenul meltdown poate descrie mai bine pierderea temporară a capacității de a face față stimulilor și emoțiilor. Termenii nu sunt însă interschimbabili în orice situație. 

Copilul mic se află într-o etapă în care propriile dorințe și nevoi ocupă un loc central. Această perspectivă egocentrică este firească din punct de vedere al dezvoltării și nu trebuie confundată cu egoismul sau cu intenția de a-i controla pe ceilalți. Copilul descoperă treptat că are propriile dorințe, că ceilalți oameni au dorințe diferite și că există limite și granițe care trebuie respectate. 

Asta nu înseamnă că un copil nu poate învăța că anumite comportamente îl ajută să obțină ceea ce își dorește. Poate învăța, de exemplu, că dacă insistă sau țipă, uneori adultul cedează. Dar a învăța o relație între comportament și rezultat nu este același lucru cu a manipula în mod conștient sau cu a avea intenția de a face rău. Uneori copilul se poate simți frustrat, alteori obosit, suprastimulat sau pur și simplu nu poate încă să gestioneze ceea ce simte.

Copilul are un moment greu, nu încearcă să le facă celor din jur un moment greu. Iar rolul adultului este să îl ajute să traverseze acel moment, fără să renunțe la limitele de care are nevoie. Putem să îi înțelegem emoția și, în același timp, să nu îi permitem să lovească, să rănească sau să distrugă lucruri. Conectarea nu exclude fermitatea, iar limitele nu trebuie să vină la pachet cu rușinarea sau pedepsirea copilului pentru ceea ce simte.

 De ce ajung copiii să țipe, să lovească sau să arunce lucruri

Andreea Manole (caloria.ro): De ce ajung unii copii să țipe, să lovească sau să arunce lucruri atunci când nu primesc ce vor? Ce încearcă, de fapt, să spună prin astfel de reacții?

Adina Moldovan: În multe dintre aceste situații, vorbim despre momente de dereglare emoțională. Copilul este copleșit de ceea ce simte și nu are încă suficiente resurse pentru a-și gestiona emoțiile și impulsurile. Frustrarea, furia, dezamăgirea sau neputința pot fi atât de intense, încât nu mai reușește să le exprime într-un mod adecvat.

Până în jurul vârstei de 5 ani, astfel de manifestări sunt de așteptat la mulți copii. Nu înseamnă că toți copiii vor avea aceste comportamente, ci că reglarea emoțională este încă în plin proces de dezvoltare. Copiii au nevoie de timp, de experiențe repetate și, mai ales, de adulți care să îi însoțească în acest proces.

Este important să înțelegem că abilitățile emoționale nu se dezvoltă prin invalidarea emoțiilor, ci prin experiența de a le putea simți, exprima și traversa în siguranță, alături de un adult disponibil emoțional. Copilul are nevoie să poată fi furios, dezamăgit sau trist fără să se teamă că va pierde apropierea adultului sau că va fi rușinat pentru ceea ce simte.

Limitele sunt importante

Asta nu înseamnă că îi permitem să lovească sau să rănească. Putem opri comportamentul și, în același timp, să îi facem loc emoției: „Văd că ești foarte furios. Ai voie să fii furios, dar nu te las să lovești. Sunt aici și te ajut să treci prin momentul acesta”. Prin astfel de experiențe repetate, copilul învață treptat că emoțiile intense pot fi tolerate, că nu trebuie să le rezolve singur și că există modalități mai sigure de a le exprima. În timp, sprijinul adultului contribuie la dezvoltarea capacității de autoreglare.

Așadar, dincolo de comportamentul pe care îl vedem, este important să ne uităm la ceea ce copilul încă învață. Nu are nevoie doar să i se spună cum ar trebui să se comporte, ci să fie ghidat, prin relație și experiențe concrete, spre dezvoltarea abilităților emoționale de care are nevoie.

Reacțiile copilului sunt în strânsă legătură cu cele ale părintelui 

Andreea Manole (caloria.ro): Cum ne dăm seama ce a declanșat un anumit comportament? Există întrebări pe care un părinte ar trebui să și le pună în astfel de momente?

Adina Moldovan: Cred că, atunci când încercăm să înțelegem un comportament al copilului, una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune este: „Care era starea mea emoțională înainte de comportamentul copilului și ce s-a întâmplat cu mine după ce acesta a apărut?”. Suntem adesea atât de concentrați asupra copilului, asupra a ceea ce face și asupra modului în care am putea opri comportamentul, încât uităm să ne uităm și la noi. Eram deja tensionați, obosiți, grăbiți, îngrijorați sau iritați? Aveam răbdare și disponibilitate emoțională sau eram deja la limita resurselor noastre? Iar după ce copilul a început să țipe, să plângă sau să lovească, ce am simțit? Furie, neputință, rușine, teamă, vinovăție? Am simțit că pierdem controlul, că nu ne respectă sau că ceilalți ne judecă? Am încercat să oprim comportamentul cu orice preț, am cedat, am amenințat sau ne-am retras?

„Starea adultului poate contribui la intensificarea tensiunii sau, dimpotrivă, poate deveni o resursă de reglare pentru copil”

Aceste întrebări sunt importante pentru că, în relația părinte–copil, emoțiile se influențează reciproc. Starea adultului poate contribui la intensificarea tensiunii sau, dimpotrivă, poate deveni o resursă de reglare pentru copil. Nu înseamnă că părintele provoacă fiecare comportament dificil, ci că felul în care intrăm într-o situație și răspundem la ea poate influența ceea ce se întâmplă în continuare. În paralel, ne putem întreba ce s-a întâmplat înaintea comportamentului: era copilul obosit, flămând, suprastimulat? I s-a impus o limită, a trebuit să întrerupă o activitate plăcută sau s-a confruntat cu o situație pe care nu a știut să o gestioneze?

Este util să observăm și ce se întâmplă după comportament. Ce obține sau evită copilul? Cum răspundem noi? Se schimbă limita? Se încheie conflictul prin retragerea adultului sau prin cedarea acestuia? Atunci când privim toate aceste elemente împreună, putem începe să înțelegem tiparul care se formează între copil și adult. Uneori, descoperim că avem nevoie să schimbăm ceva în mediul copilului sau în felul în care punem limite.

Alteori, realizăm că avem nevoie să ne recunoaștem propriile emoții și să ne găsim resursele pentru a răspunde diferit. Înainte să ne întrebăm cum îl facem pe copil să se comporte diferit, merită să ne întrebăm ce se întâmplă cu noi în relația cu el. Nu pentru a ne învinovăți, ci pentru a înțelege ce putem schimba și cum putem deveni un sprijin mai bun pentru dezvoltarea lui emoțională.

Citește și: Gentle parenting nu înseamnă să îi permiți copilului orice. Cum pui limite fără frică, pedepse sau umilință atunci când teoria nu funcționează. Psiholog Amelia Prunduș: „Copilul nu are de unde să știe toate regulile sociale dacă nu îl învățăm” EXCLUSIV

Etichetele care îi pot împiedica pe părinți să înțeleagă ce se întâmplă

Andreea Manole (caloria.ro): „Este răsfățat”, „este obraznic”, „mă manipulează”. Sunt etichete pe care le punem destul de ușor copiilor. Cât de mult ne pot împiedica ele să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat?

Adina Moldovan: Cred că aceste etichete apar adesea acolo unde există puțină educație emoțională și o înțelegere limitată a dezvoltării copilului. Atunci când nu știm să recunoaștem și să înțelegem emoțiile, avem tendința să interpretăm comportamentele prin prisma intențiilor pe care le atribuim copilului: că vrea să ne provoace, că nu ne respectă sau că încearcă să ne manipuleze.

De multe ori, aceste interpretări reflectă mai degrabă dificultatea adultului de a înțelege ce se întâmplă emoțional decât intenția reală a copilului. Un copil care țipă, plânge sau protestează în fața unei limite nu este neapărat răsfățat sau obraznic. Poate fi un copil care încă învață să tolereze frustrarea, să accepte limitele și să gestioneze emoții intense.

Un copil nu trebuie privit ca fiind „manipulator”

Etichetele ne îndepărtează de curiozitate și ne duc spre judecată. În loc să încercăm să înțelegem ce se întâmplă, ajungem să reacționăm la ceea ce credem că înseamnă comportamentul. Iar atunci când îl privim pe copil ca fiind „manipulator”, riscăm să răspundem prin luptă de putere, pedeapsă sau retragerea apropierii, în loc să îl ghidăm spre dezvoltarea abilităților de care încă are nevoie. Asta nu înseamnă că trebuie să justificăm orice comportament. Copiii au nevoie de limite clare și de adulți care să îi învețe cum să își exprime emoțiile fără să îi rănească pe ceilalți. Însă există o diferență importantă între a spune „Nu te las să lovești” și a spune „Ești rău”.

Cred că avem nevoie, ca adulți, să ne dezvoltăm propria educație emoțională, să ne înțelegem reacțiile și să învățăm să facem diferența între emoție, comportament și intenție. Pentru că, înainte de a putea ghida un copil în lumea emoțiilor sale, avem nevoie să fim dispuși să ne uităm și la propria noastră lume emoțională.

Cum ar trebui să reacționeze părintele în mijlocul unei izbucniri emoționale

Andreea Manole (caloria.ro): Ce ar trebui să facă părintele în mijlocul unei crize? Și, poate la fel de important, ce ar fi bine să nu facă?

Adina Moldovan: Cred că primul și cel mai important lucru este ca părintele să devină atent la propria stare emoțională și la ceea ce transmite nonverbal. Nu doar cuvintele noastre ajung la copil, ci și mimica feței, tonul vocii, tensiunea din corp, gesturile și felul în care ne apropiem de el. Putem spune „Sunt aici să te ajut”, dar, dacă fața noastră exprimă furie, corpul este încordat și vocea transmite amenințare, mesajul pe care copilul îl primește poate fi cu totul altul.

De aceea, înainte de a încerca să reglăm emoțiile copilului, este important să ne observăm propriile emoții și să încercăm să ne reglăm. Nu putem fi disponibili emoțional în fiecare moment, iar asta este firesc. Dar putem învăța să recunoaștem când suntem copleșiți, când ne pierdem răbdarea și când avem nevoie de o pauză pentru a putea reveni în relație într-un mod mai sigur pentru copil.

Ce este „limbajul inimii”

Un alt lucru pe care cred că avem nevoie să îl exersăm este ceea ce numesc limbajul inimii: capacitatea de a pune în cuvinte ceea ce simțim și ceea ce ne dorim, fără să atacăm, să judecăm sau să rușinăm copilul. În loc să spunem „M-ai scos din minți!”, putem spune „Simt că mă înfurii și am nevoie să mă liniștesc ca să pot fi aici pentru tine”. În loc de „Ești imposibil!”, putem spune „Văd că îți este foarte greu acum. Vreau să te ajut, dar nu te pot lăsa să lovești”.

Prin acest limbaj, copilul învață că emoțiile pot fi recunoscute și exprimate, că putem avea trăiri intense fără să îi rănim pe ceilalți și că relațiile pot rămâne sigure chiar și în momentele dificile. 

„Pedepsele dure, corecțiile fizice, țipetele, rușinarea, umilirea și amenințarea cu retragerea iubirii nu îl învață pe copil cum să își regleze emoțiile”

La fel de important este să devenim conștienți de ceea ce știm din cercetările privind dezvoltarea copilului și efectele disciplinării coercitive. Pedepsele dure, corecțiile fizice, țipetele, rușinarea, umilirea și amenințarea cu retragerea iubirii nu îl învață pe copil cum să își regleze emoțiile. Ele pot opri un comportament pe moment, prin teamă sau supunere, dar nu construiesc neapărat abilitățile de care copilul are nevoie pentru a face față situațiilor dificile. În plus, pot afecta sentimentul de siguranță și relația cu adultul.

Asta nu înseamnă că trebuie să fim părinți perfecți sau că nu vom avea momente în care ne pierdem cumpătul. Înseamnă să ne asumăm responsabilitatea pentru felul în care reacționăm și să reparăm relația atunci când am rănit-o. În mijlocul unei izbucniri emoționale, copilul are nevoie de un adult care să îi ofere siguranță, să păstreze limitele și să îl ghideze fără să îl facă să se simtă greșit pentru ceea ce simte. Nu avem nevoie să câștigăm lupta cu un copil copleșit emoțional. Avem nevoie să îl ajutăm să traverseze acel moment și, treptat, să învețe ceea ce încă nu poate face singur.

Copilul are nevoie de un adult pentru a face față emoțiilor puternice

Andreea Manole (caloria.ro): Cât de mult poate influența reacția părintelui ceea ce se întâmplă data viitoare? Putem ajunge, fără să vrem, să încurajăm un comportament pe care încercăm să îl oprim?

Adina Moldovan: Putem influența foarte mult, pentru că experiențele repetate construiesc, în timp, abilitățile emoționale ale copilului. Felul în care suntem alături de el atunci când este furios, frustrat, trist sau copleșit contribuie la modul în care va învăța să își recunoască, să își exprime și să își regleze emoțiile.

La început, copilul nu știe să facă toate aceste lucruri singur. Are nevoie de un adult care să îl ajute să traverseze momentele dificile, să îi ofere siguranță și să îl ghideze. Prin experiențe repetate de co-reglare, copilul începe treptat să interiorizeze aceste resurse și să își dezvolte capacitatea de autoreglare.

Dacă, în momentele de intensitate emoțională, copilul întâlnește frecvent țipete, amenințări, pedeapsă sau respingere, poate învăța că emoțiile intense sunt periculoase, că trebuie ascunse sau că relațiile devin nesigure atunci când îi este greu. Dacă întâlnește un adult care îi recunoaște emoțiile, păstrează limitele și îl ajută să găsească modalități mai potrivite de exprimare, are șansa să învețe că poate traversa frustrarea fără să se rănească pe sine sau pe ceilalți.

„Nu este suficient să îi spunem copilului să se calmeze, să nu mai țipe sau să nu mai lovească”

Desigur, reacțiile noastre influențează și învățarea comportamentală. Dacă un copil obține în mod repetat ceea ce își dorește prin țipete sau dacă agresivitatea îl ajută să evite anumite situații, aceste comportamente se pot consolida. De aceea, este important să păstrăm limite clare și previzibile, fără să pedepsim emoția care stă în spatele comportamentului.

Nu este suficient să îi spunem copilului să se calmeze, să nu mai țipe sau să nu mai lovească. Avem nevoie să îl ajutăm să exerseze ce poate face în schimb, iar această învățare are loc în relație, prin experiențe repetate și prin modelul pe care îl oferim noi, adulții.

În același timp, nu trebuie să uităm că părinții sunt oameni. Nu vor putea răspunde întotdeauna cu răbdare și disponibilitate. Important este ca relația să ofere, în mod repetat, experiențe de siguranță, iar atunci când apar rupturi, să existe posibilitatea reparării lor.

Nu construim abilitățile emoționale ale copilului printr-o singură conversație sau printr-o reacție perfectă, ci prin sute de experiențe mici, repetate, în care copilul se simte văzut, înțeles și ghidat. Ceea ce astăzi reușește să facă alături de noi poate deveni, în timp, o abilitate pe care o va putea folosi singur.

Când poate fi nevoie de ajutorul unui specialist

Andreea Manole (caloria.ro): Există comportamente despre care părinții cred că sunt doar o etapă și care, de fapt, ar merita discutate cu un specialist?

Adina Moldovan: Cred că este important să facem diferența între comportamentele firești în anumite etape de dezvoltare și acele manifestări care devin persistente, intense sau afectează semnificativ viața copilului și relațiile sale. Nu orice izbucnire emoțională este un motiv de îngrijorare, dar nici nu este nevoie să așteptăm ca dificultățile să devină foarte mari pentru a cere sprijin.

Evaluarea psihologică și consilierea parentală sunt resurse extrem de importante. Uneori, părinții observă că anumite situații se repetă, că limitele devin tot mai greu de gestionat sau că interacțiunile cu copilul ajung frecvent la conflicte, fără să înțeleagă de ce. Alteori, copilul începe să manifeste dificultăți de reglare emoțională, anxietate, agresivitate, retragere sau probleme de adaptare în familie ori la școală.

În astfel de situații, o evaluare poate ajuta la înțelegerea nevoilor copilului, a particularităților sale de dezvoltare și a factorilor care contribuie la dificultățile întâmpinate. 

Nu orice dificultate are în spate o problemă gravă

Consilierea parentală îi poate sprijini pe adulți să își înțeleagă mai bine copilul, să își observe propriile reacții și să găsească modalități de relaționare și de stabilire a limitelor care să susțină dezvoltarea emoțională a acestuia. Cred că generațiile noi de părinți au oportunitatea de a beneficia de mult mai mult sprijin decât au avut generațiile anterioare. Serviciile de evaluare psihologică, consiliere parentală și psihoterapie pentru copii, adolescenți și familii pot face o diferență importantă, mai ales atunci când sunt accesate la timp.

Unele dificultăți pot fi prevenite sau ameliorate înainte de a se accentua. Atunci când înțelegem din timp ce se întâmplă cu un copil și intervenim asupra factorilor care îi influențează dezvoltarea, putem preveni consolidarea unor tipare relaționale dificile și putem susține dezvoltarea unor abilități emoționale și sociale sănătoase. A cere ajutor nu înseamnă că un părinte a eșuat sau că un copil are o problemă gravă. Înseamnă că familia își oferă șansa de a înțelege mai bine ceea ce se întâmplă și de a interveni înainte ca dificultățile să devină mai greu de gestionat. Uneori, sprijinul oferit la momentul potrivit poate schimba semnificativ felul în care copilul se dezvoltă și felul în care familia reușește să rămână conectată în momentele dificile.

Citește și: Copilul nu vorbește și nu interacționează cu ceilalți? Semnele care arată când e nevoie de logoped, psiholog sau intervenție psihopedagogică, potrivit unei specialiste: „Cu cât primește sprijinul potrivit mai devreme, cu atât își valorifică mai bine potențialul” EXCLUSIV