De ce ne doare atât de tare când ne îngrășăm. Psihologul Sorina Brif explică de unde vine vocea critică pe care o auzim când ne privim în oglindă și de ce ajunge să ne saboteze: „Rușinea nu e combustibil pentru schimbare” EXCLUSIV

Când acumulăm kilograme în plus, oglinda devine brusc dușman și de cele mai multe ori credem că suferința vine din numărul afișat pe cântar, când, în realitate, ea are rădăcini mult mai adânci. Într-un interviu acordat pentru caloria.ro, psihologul Sorina Brif a explicat cum ajungem să ne privim prin ochii altora, cât rău ne poate face autocritica și de ce nu este obligatoriu să ne iubim corpul în fiecare zi.

De ce câteva kilograme în plus nu înseamnă automat obezitate

Te-ai privit vreodată în oglindă după ce ai acumulat câteva kilograme în plus și ți-ai spus „sunt obez”? În cultura populară, greutatea a devenit verdict moral, dacă ai slăbit, ai făcut ce trebuie, dacă te-ai îngrășat, sigur faci ceva greșit. Însă obezitatea este o boală cronică, influențată de genetică, hormoni, mediu și istoria personală, nu o dovadă de lene sau lipsă de voință. Iar psihologul Sorina Brif a subliniat cât de important este să facem distincția:

„Înainte de orice, un lucru trebuie pus pe masă, pentru că de aici pleacă aproape toate confuziile: greutatea corpului nu e un test de caracter. Concluzia medicinei ultimilor ani e una fără echivoc, obezitatea este o boală și nu se naște din lipsă de voință sau din lene. E o afecțiune cronică, determinată de genetică, hormoni, mediu, istoria ta de viață. La perimenopauză/menopauză, lucrurile se complică și mai mult: scăderea estrogenului mută grăsimea, încetinește metabolismul de repaus, strică sensibilitatea la insulină, așa că o femeie poate face exact ce făcea la 30 de ani și tot să se îngrașe. De-asta, când vorbim despre obezitate adevărată, mai ales despre forma în care excesul de grăsime apasă deja pe inimă, pe articulații sau pe alte organe importante, prima adresă e cabinetul unui medic diabetolog sau endocrinolog, nu o dietă găsită pe internet și nici un proces de conștiință.

Orice demers de genul celui pe care l-ați inițiat trebuie să înceapă cu această distincție clară. Una e obezitatea, o problemă medicală care cere un medic și alta e să ai două-trei kilograme peste cum te-ai obișnuit să te vezi, cu analize bune și fără niciun semnal metabolic. În al doilea caz, suferința care aduce omul în cabinet rareori are legătură cu sănătatea fizică. Are legătură cu oglinda, cu vocile pe care le-am moștenit din copilărie, cu povestea pe care ne-o spunem despre cât valorăm. De aici încolo, terenul nu mai e al cifrelor exacte de laborator, e al relației cu noi înșine”.

De ce numărul de pe cântar ne zguduie stima de sine?

Câteva kilograme în plus au puterea să ne doboare psihic, deși, de multe ori, nici măcar nu ne dăm seama de acest lucru. Putem primi o veste excelentă: poate am fost promovați, am primit o mărire de salariu, am atins un obiectiv personal pentru care am muncit din greu, dar dacă numărul de pe cântar nu este cel pe care ne-am dori să îl vedem, întreaga zi este ruinată.

„Pentru că, pentru foarte mulți oameni, corpul a încetat de mult să mai fie doar corp. A devenit un simbol despre cât valorăm, cât control avem, cât merităm să fim văzuți. În cercetare există un nume pentru asta, teoria obiectificării.

Creștem într-o cultură care ne învață să ne privim din afară, ca pe un obiect de evaluat și așa ajungem să ne monitorizăm permanent. Iar când cifra de pe cântar se mișcă, nu se mișcă doar cifra aia, tremură toată povestea pe care ne-o spunem despre noi. Și aici mai e ceva. O stimă de sine sănătoasă stă pe mai mulți piloni. Pe relații, competență, sens, valori.

Când toți pilonii ăștia s-au subțiat până la extincție și a rămas doar aspectul, orice kilogram în plus zguduie tot edificiul. Oamenii cred că e vanitate, dar e, de fapt, un sistem de valoare personală care s-a sprijinit prea mult pe un singur stâlp, și tocmai pe cel mai instabil dintre toți”, este explicația oferită de Sorina Brif.

Oglinda, declanșator al rănilor vechi

Nu schimbarea fizică este cea care doare, spune specialista. De fapt, oglinda devine doar suprafața pe care se proiectează experiențe mult mai vechi: critici, comparații, glume aparent nevinovate, respingeri pe care le-am purtat ani întregi.

„Rareori povestea asta e legată doar despre aspect. Oglinda funcționează mai degrabă ca un declanșator. Există un cadru util, teoria discrepanței de sine a lui Tory Higgins: suferim cel mai tare când apare o prăpastie între cine suntem și cine simțim că ‘ar trebui’ să fim. Iar acel ‘ar trebui’ nu ne aparține în întregime. L-am moștenit de la o mamă care se cântărea în fiecare dimineață, de la un tata care făcea glume nevinovate despre greutate, de la iubitul ăla care ne-a ‘alintat’ într-un fel, pe care nu l-am uitat niciodată.

Așa că da, kilogramele în plus pot redeschide o rană veche, de respingere, de nu sunt suficient, de teamă că nu voi mai fi iubită. Persoana din oglindă plânge de multe ori pentru ceva întâmplat acum mulți ani și abia acum are o imagine pe care să-și pună durerea”.

Comentariile auzite în copilărie rămân cu noi pe tot parcursul vieții

Adesea, aceste răni își au originea chiar în copilărie. Comentariile pe care le-am auzit în diverse discuții sau chiar remarci pe care adulții le-au făcut la adresa corpului nostru nu au fost uitate, dimpotrivă, ne-au învățat că valoarea este echivalentă cu kilogramele.

„Influențează enorm, și mai pe ascuns decât ne place să recunoaștem. Un copil nu are filtru critic, nu poate să spună…..mama proiectează pe mine propria ei nesiguranță. Înghite mesajul întreg și îl transformă în adevăr despre sine. ‘Ai slăbit, ce frumoasă ești acum’ pare un compliment. Pentru un copil de opt ani e o lecție: sunt iubită mai mult doar dacă, să zicem, sunt slabă…

Cercetarea pe obiectificare arată limpede că familia și prietenii sunt printre primele surse care ne învață să ne privim corpul ca pe un obiect de evaluat din exterior. Vocea aceea nu dispare, doar se interiorizează, iar la 30 de ani, când te critici în oglindă, de cele mai multe ori nu vorbești cu vocea ta. Reciți, fără să-ți dai seama, vocea cuiva care ți-a vorbit acum trei decenii”, a subliniat Sorina Brif.

Ne judecăm noi înainte ca ceilalți să o facă, creând ideea unei false protecții

Poate cea mai la îndemână armă pe care o găsim este să ne judecăm înainte să o facă altcineva. Să ne pregătim pentru cuvintele rele pe care urmează să le auzim. Creăm impresia de protecție, când, în realitate, am putea fi singurii care au intenția de a ne răni.

„E una dintre cele mai umane strategii care există. Logica e simplă: dacă mă lovesc eu prima, lovitura ta nu mai doare la fel. Aici trebuie însă să fiu sinceră cu dumneavoastră, pentru că e tentant să romantizăm mecanismul ăsta. Cât timp îl numim protecție, riscăm să-l păstrăm, să nu vedem că e ceva în neregulă. În realitate nu apără nimic, doar antrenează creierul să trateze atacul ca pe ceva normal.

Și astfel, ajungi să-ți vorbești într-un fel în care nu ai îndrăzni să-i vorbești niciunui om. Și ăsta e paradoxul crud: ne criticăm dur ca să nu fim răniți și sfârșim răniți zilnic, de singura persoană de lângă care nu putem pleca niciodată”, a subliniat psihologul.

De ce ajungem să ne privim corpul prin ochii altora

Cum ajungem, totuși, să ne privim prin ochii altora? Avem impresia că suntem analizați permanent, că persoana din fața noastră ne identifică defectele și ne critică, astfel că ne ne întrebăm cum arătăm din fiecare unghi și ce impresie lăsăm. Iar rețelele sociale au amplificat și mai mult acest efect.

„Pentru că exact așa am fost antrenați, aproape toți. Mecanismul are iarăși un nume ‘body surveillance’, monitorizarea permanentă a propriului corp dintr-o perspectivă din afară. Te uiți la tine ca și cum ai fi mereu fotografiat. Peste asta punem comparația socială, instinctul de a ne măsura cu ceilalți, pe care rețelele l-au transformat dintr-un reflex ocazional într-o activitate cu normă întreagă.

Problema cu ‘ochii altora’ e că acei alții nici măcar nu există cu adevărat. E un juriu imaginar, alcătuit din cele mai dure voci pe care le-am întâlnit vreodată și pe care îl cărăm peste tot. Adevărul e că nimeni nu te studiază atât de necruțător cum o faci tu. Iar munca în terapie e tocmai asta: să te întorci încet în propriul corp, să-l locuiești din interior, în loc să-l inspectezi din afară ca pe un produs cu defecte”, a spus Sorina Brif.

Ce se întâmplă când începem să ne ascundem

Și odată cu aceste gânduri apare un alt mecanism de apărare: evitarea oglinzilor, a interacțiunilor. La început, putem simți ușurare, dar pe termen lung se produc efecte.

„Pe termen scurt evitarea liniștește. Nu mai simt ce mă doare, deci pentru câteva ore nu mai doare. Creierul învață repede că evitarea funcționează, însă capcana e că orice anxietate hrănită prin evitare crește. Niciodată nu scade. Și pierderile se adună în tăcere. Eviți o poză, apoi o petrecere, o ieșire la o terasă, apoi o vacanță, o întâlnire la care chiar voiai să ajungi.

Viața se strânge încet în jurul fricii și ajungi să ratezi ani pentru un corp despre care, peste un deceniu, uitându-te la puținele poze rămase, o să spui: ‘arătam absolut normal, de ce naiba m-am ascuns?’. Evitarea nu te ferește de rușine, îți confiscă viața în numele ei”, a explicat Sorina Brif.

Rușinea produce efecte pe termen lung

Rușinea pe care o simțim după ce acumulăm kilograme nu apare peste noapte și nici nu se rezumă oglindă. În timp, începe să modeleze felul în care intrăm într-o încăpere și ne izolează de cei dragi, ajungând într-un punct în care nu ne mai recunoaștem.

„Aici e important să separăm două lucruri care se confundă mereu: vinovăția și rușinea. Vinovăția spune am făcut ceva rău, iar rușinea zice eu sunt ceva rău. Prima te poate pune în mișcare, însă a doua te paralizează, fiindcă nu mai are nimic de reparat, defectul devii chiar tu.

Rușinea corporală cronică e tocmai acel stres tăcut și constant care erodează pe dedesubt. Te împinge spre izolare, pentru că te convinge că nu meriți să fii văzut. Iar izolarea e unul dintre cei mai puternici factori de risc pentru depresie pe care îi cunoaștem. Se construiește lent, lună de lună, până când omul ajunge la cabinet spunând ‘nu înțeleg de ce mă simt așa de gol pe dinăuntru’, fără să facă deloc legătura cu felul în care și-a vorbit ani la rând”, a explicat Sorina Brif.

Autocritica și cercul vicios al stresului

Deși credem că severitatea ne va motiva și că dacă suntem destul de duri cu noi vom reuși să slăbim, cercetările au demonstrat că rușinea poate avea efectul opus. Stresul activează mecanisme biologice care cresc pofta pentru alimente bogate în zahăr și grăsimi și reduc capacitatea de a lua decizii bune pe termen lung.

„Există o cercetătoare, Janet Tomiyama, care descrie un model numit COBWEBS. Și anume cercul vicios al stigmatizării legate de greutate care funcționează așa: rușinea și stresul declanșează cortizol. Cortizolul face ca exact mâncarea bogată în zahăr și grăsime să devină irezistibilă și, în același timp, blochează zonele din creier responsabile cu deciziile bune pe termen lung. Deci te stresezi că te-ai îngrășat, corpul reacționează biologic împingându-te spre mâncare, te simți și mai vinovat, stresul urcă din nou. E o spirală păcătoasă pe care mulți o reclamă în cabinet.

Tomiyama spune ceva ce ar merita scris pe pereții fiecărui cabinet de nutriție: mâncatul pe fond de stres nu e un comportament din care poți scoate un individ……certându-l. E pură biologie. Rușinea nu e combustibil pentru schimbare, iar asta e o discuție mai largă, pentru că deși avem acces la informații foarte multă lume practică această, să-i zicem, strategie”, a menționat Sorina Brif.

Citește și: Cortizolul, hormonul pe care toată lumea îl învinovățește. Ce face cu adevărat stresul în organism și cât de mult influențează greutatea corporală. Ntr.Prof. Ing.Ana-Maria Demetrescu: „Termeni precum ‘cortisol face’ sau ‘cortisol belly’ au pornit din observații reale, dar au fost exagerați în online” EXCLUSIV

Cum să ne reparăm relația cu propriul corp fără să cădem în extrema ‘trebuie să mă iubesc mereu’?

În acest context, întrebarea „cum putem repara relația cu propriul corp fără să cădem în extrema ‘trebuie să mă iubesc mereu’?”, rămâne actuală. De aceea, Sorina Brif propune o abordare mai realistă, neutralitatea corporală:

„Întrebarea asta prinde o capcană foarte reală. Iubește-ți corpul necondiționat a devenit, pentru o grămadă de oameni, o mantră și încă o normă imposibilă. ‘Nu numai că arăt așa, dar nici măcar nu reușesc să mă iubesc cum trebuie’. Am transformat acceptarea într-o nouă formă de performanță.

Aici, conceptul care ajută cel mai mult poartă un nume mai modest și mai realizabil decât ‘iubirea de sine’: neutralitatea corporală. Ideea că ai voie să nu-ți iubești corpul în fiecare zi, și că e perfect în regulă.

Corpul nu trebuie să fie o sursă permanentă de mândrie. Poate fi pur și simplu locul în care trăiești, care te urcă pe scări, care îți ține copilul în brațe, care te poartă prin lume. Al doilea sprijin e auto-compasiunea, așa cum o descrie Kristin Neff: să-ți vorbești în momentele grele cum i-ai vorbi unui prieten bun la care ții. Mai puțin ‘mă ador’, dar poți să îți spui ‘e greu acum și nu trebuie să mă mai lovesc’”.

Schimbare din grijă sau schimbare din ură: care este diferența?

În cele din urmă, este important să facem diferența dintre dorința sănătoasă de schimbare și ura față de propriul corp. Chiar dacă scopul poate fi același, motivul care stă la baza comportamentului este cel care face diferența.

„Te uiți la rădăcină, nu la comportament. Pe dinafară, două femei pot face exact aceleași lucruri, merg la sală, au grijă ce mănâncă. Doar că una se trezește dimineața relaxată, zicându-și ‘merit să mă simt bine, vreau energie pentru viața mea’, iar cealaltă se zbate într-un ‘mă dezgust, trebuie să repar ce e în neregulă cu mine’. E aceeași acțiune, însă motoarele sunt complet diferite.

În cabinet, folosesc des câteva întrebări de test. Schimbarea asta vine din grijă sau din pedeapsă? Dacă mâine n-aș mai slăbi niciun gram, aș putea totuși să trăiesc o viață bună? Îmi adaug lucruri de genul mișcare, somn, mâncare care îmi face bine sau doar îmi interzic și mă restricționez la nesfârșit? Grija construiește și are răbdare. Ura cere rezultate imediate și pedepsește orice abatere. Iar paradoxul, confirmat de cercetare, e că schimbările pornite din grijă și auto-compasiune sunt cele care chiar rezistă în timp”, a încheiat Sorina Brif.

Citește și: Metabolismul „lent” nu este mereu explicația. Diana Nedescu, nutriționist și fostă campioană la fitness, spune de ce apar blocajele în slăbire și cum pot fi ele remediate: „Știu cum e să simți că faci totul ‘bine’ și corpul nu răspunde”. EXCLUSIV