Te dor dinții când mănânci ceva rece? Dă vina pe acest pește preistoric

Te dor dinții când mănânci ceva rece? Descoperirile făcute în fosilele unor animale care au trăit acum peste 400 de milioane de ani ar putea explica originea sensibilității dentare.

O armă cu două tăișuri. Așa ar descrie mulți oameni înghețata și băuturile reci consumate vara. Pe de o parte, ne ajută să facem față temperaturilor sufocante din sezonul estival, dar pe de altă parte, prima înghițitură dintr-o băutură rece poate fi însoțită de o durere intensă și bruscă, care durează câteva secunde.

Dinți acolo unde te aștepți mai puțin

Potrivit unui studiu publicat în prestigioasa revistă Nature, faptul că oamenii suferă de sensibilitate dentară ar putea fi o consecință evolutivă a unui pește care a trăit în urmă cu 465 de milioane de ani. În acea perioadă, în care prădători uriași asemănători cu creveții, scorpionii și crabii dominau mările, prada a început să dezvolte noi metode de protecție. Printre aceste strategii, primii pești acorați au început să-și acopere corpul cu diverse materiale pentru a rezista ghearelor și ciocurilor înfricoșătoare ale altor specii.

Dintre toate materialele la dispoziție, unii pești au început să genereze dentină, o substanță formată din minerale, colagen și alte proteine, cu o duritate comparabilă cu calcita sau cuprul (3–4 pe scara Mohs). Însă într-o lume plină de prădători, o armură are și un mare dezavantaj: pierderea sensibilității. Dacă nu mai simți că ești atacat, prădătorii și paraziții pot profita de acest lucru.

De aceea, armurile din dentină trebuiau să poată transmite informații din mediul înconjurător, lucru posibil datorită odontoidelor dermice – structuri care conțin tuburi și canale ce detectează variații de temperatură, presiune și chiar durere, oferind organismului un semnal de pericol. Acest mecanism de transmisie a informațiilor este încă prezent și astăzi, și este ceea ce, în anumite condiții, duce la sensibilitatea dentară.

Te dor dinții când mănânci ceva rece?

De-a lungul a milioane de ani de evoluție, mulți dintre acești pești au început să-și specializeze armurile și să dezvolte primii dinți. Astfel, în mandibule au apărut structuri dure cu care puteau zdrobi hrana.

Ulterior, unii dintre acești dinți au fost acoperiți cu smalț dentar, o substanță foarte dură (aproximativ 5 pe scara Mohs, similară cu sticla), care protejează dentina împotriva uzurii. Odată cu apariția smalțului, sensibilitatea dentară a scăzut semnificativ, permițând animalelor să consume alimente mai dure.

Din păcate, în timp, sau ca urmare a unor obiceiuri dăunătoare, smalțul se poate uza. Odată uzat, dentina rămâne expusă – cu toți receptorii săi pentru căldură, presiune, temperatură și durere – moșteniți de la peștii preistorici care aveau nevoie să simtă mediul pentru a supraviețui.

Cum prevenim sensibilitatea dentară?

Cel mai bine este să prevenim apariția sensibilității dentare, iar acest lucru se face prin regulile clasice, bine cunoscute:

• Spălarea dinților de 3 ori pe zi, timp de cel puțin 2 minute.
• Folosirea aței dentare sau a altor dispozitive interdentare.
• Reducerea consumului de zahăr, pentru a împiedica înmulțirea bacteriilor care provoacă carii.
• Evitarea alimentelor acide, care pot ataca chimic smalțul.
• Tratarea din timp a bruxismului (scrâșnitul sau încleștarea dinților).
• Controale periodice la medicul dentist.

Astfel, putem reduce sau încetini uzura smalțului, preveni apariția cariilor și evitarea expunerii rădăcinilor dentare, care nu sunt acoperite de smalț.

Ce facem dacă deja avem sensibilitate?

Dacă sensibilitatea dentară s-a instalat, putem atenua simptomele folosind paste de dinți speciale și creme bucale cu fluor. Acestea pot ajuta la întărirea smalțului, potrivit nationalgeographic.com.es. Există, de asemenea, și intervenții profesionale pe care le poate realiza medicul stomatolog pentru a reduce sau elimina complet durerea.

Ce alte mistere ascund peștii preistorici?

În cadrul cercetării realizate de Universitatea din Chicago, s-a observat o caracteristică ciudată la fosilele analizate. Specia studiată, descrisă în 1996 ca Anatolepsis, unul dintre primii pești vertebrați cunoscuți, părea să fi indus în eroare comunitatea științifică.

Prin utilizarea unei tomografii cu radiație de sincrotron – o variantă mult mai precisă a radiografiei – au fost detectate structuri similare cu odontodele dermice și tubuli ce indicau sensibilitate, precum și semnături chimice compatibile cu dentina. Dacă toate acestea erau reale, ar fi fost prima fosilă de vertebrat cu dentină identificată vreodată – o descoperire ce ar fi rescris începutul cărților de paleontologie.

Din păcate, după ce au comparat rezultatele cu alte fosile, cercetătorii au constatat că structurile observate erau mai degrabă sensile – organe senzoriale întâlnite la crabii actuali, care îndeplinesc o funcție similară. Cu alte cuvinte, Anatolepsis nu era un vertebrat, ci probabil un artropod care a păcălit până și cei mai buni paleontologi ai anilor ’90.

Yara Haridy, cercetătoarea principală a proiectului, a declarat într-un interviu:

„Am demonstrat că unele dintre aceste fosile, considerate vertebrate primitive, de fapt nu erau. Așadar, nu am găsit primul vertebrat, dar am găsit ceva mult mai interesant.”

Așadar… care pește e de vină?

Răspunzând la titlul articolului, dacă vrem să dăm vina pe un pește preistoric pentru sensibilitatea noastră dentară, trebuie să ne uităm mai degrabă la o altă specie din aceeași perioadă: Eriptychius. De la acesta s-a păstrat o parte din armura cartilaginoasă cu incrustații de dentină, care detectau schimbările din mediu.

Aceste structuri supraviețuiesc și astăzi în dinții noștri, și pentru mulți dintre noi, asta înseamnă că nu ne putem bucura liniștiți de un suc rece într-o zi toridă de vară.

Citește și: Cum te speli pe dinți CORECT când ai aparat dentar fix