Psihologii explică de ce oamenii care sunt mereu alături de ceilalți se simt, de multe ori, cei mai singuri

Există aproape în fiecare grup de prieteni acea persoană pe care toată lumea o sună atunci când trece printr-o despărțire, o pierdere sau un moment dificil. Este omul care știe ce să spună, care ascultă fără să judece și care apare cu o vorbă bună sau cu un gest de sprijin exact când este nevoie.

Însă, în spatele acestei disponibilități permanente, se ascunde adesea o întrebare pe care foarte puțini o rostesc cu voce tare:

„Dacă eu aș trece acum printr-o astfel de situație, pe cine aș putea suna?”

Specialiștii spun că acest tip de relație apare frecvent la persoanele care și-au construit identitatea în jurul rolului de „salvator” sau „sprijin emoțional”, iar în timp pot ajunge să se simtă surprinzător de singure.

Sunt prima persoană pe care ceilalți o caută

Atunci când cineva divorțează, își pierde locul de muncă sau traversează o criză personală, există aproape întotdeauna acel prieten care primește primul telefon. Nu este o întâmplare.

De-a lungul anilor, acești oameni au câștigat încrederea celor din jur deoarece:

• ascultă fără să întrerupă;
• nu intră în panică;
• nu mută atenția asupra propriilor probleme;
• oferă sprijin constant și empatie.

În timp, rolul lor devine atât de bine definit, încât toată lumea îi percepe drept persoana „puternică”, cea care știe întotdeauna cum să gestioneze situațiile dificile.

Relația este apropiată, dar doar într-un singur sens

Paradoxul este că prietenii lor sunt convinși că au o relație foarte apropiată. Și, într-un anumit sens, chiar așa este. Aceștia își împărtășesc temerile, problemele și vulnerabilitățile, simțindu-se ascultați și înțeleși.

În schimb, persoana aflată mereu în rolul de ascultător rareori vorbește despre propriile dificultăți. Își ascunde zilele grele, oboseala sau tristețea și continuă să fie cea care oferă sprijin.

Astfel apare un dezechilibru subtil: unul dintre prieteni simte o apropiere profundă pentru că și-a deschis sufletul, în timp ce celălalt nu experimentează aceeași intimitate, deoarece nu a avut niciodată spațiul să fie vulnerabil.

De unde apare acest comportament

Psihologii spun că acest model nu apare, de regulă, la maturitate. De multe ori, el își are rădăcinile în copilărie. Unii copii cresc în familii în care unul dintre părinți are nevoie permanentă de sprijin emoțional sau practic, iar copilul ajunge, fără să-și dea seama, să preia responsabilități care aparțin adulților.

În psihologie, acest fenomen este cunoscut sub numele de parentificare. Copilul învață foarte devreme că este apreciat atunci când îi ajută pe ceilalți și că propriile nevoi trebuie puse pe plan secund. Cu timpul, această strategie devine un mod firesc de a relaționa.

La maturitate, persoana recreează același tipar:

• devine prietenul care ascultă pe toată lumea;
• colegul care preia tensiunile echipei;
• partenerul care observă mereu starea celorlalți și încearcă să o îmbunătățească.

La exterior pare o dovadă de generozitate și empatie. În realitate, poate fi un mecanism de adaptare învățat cu mulți ani înainte.

Au puțini oameni pe care se pot baza

Aceste persoane nu sunt izolate social. Au numeroși prieteni, grupuri de discuții și oameni care le consideră printre cele mai importante persoane din viața lor. Cu toate acestea, specialiștii fac diferența între a avea multe contacte și a avea un adevărat confident.

Poți vorbi zilnic cu zeci de persoane și, totuși, să nu existe nimeni în fața căruia să simți că poți plânge sau cere ajutor fără teamă. Cercetările despre singurătate arată că această lipsă a unei relații profunde este una dintre cele mai dureroase forme de izolare emoțională.

Telefonul pe care îl așteaptă nu mai vine niciodată

Pentru oamenii obișnuiți să îi susțină pe ceilalți există un moment care se repetă, potrivit bolde.com. Au o săptămână dificilă, iau telefonul în mână și răsfoiesc lista de contacte. Se gândesc că unul dintre prieteni trece și el printr-o perioadă complicată.

Altul este foarte ocupat. Altul nu ar ști cum să reacționeze. În cele din urmă, nu mai trimit niciun mesaj. În realitate, nu își doresc neapărat să ceară ajutor. Speră ca cineva să observe singur că ceva nu este în regulă. Să îi sune și să îi întrebe simplu:

„M-am gândit la tine. Ce faci cu adevărat?”

De cele mai multe ori, acel telefon nu vine. Nu pentru că oamenii din jur nu țin la ei, ci pentru că îi percep ca fiind cei care rezolvă problemele altora. În ochii tuturor, ei sunt „cei puternici”. Iar oamenii puternici par, în aparență, că nu au nevoie niciodată de ajutor.

Oamenii care sunt mereu alături de ceilalți se simt singuri

Specialiștii subliniază că empatia și disponibilitatea de a-i sprijini pe ceilalți sunt calități valoroase. Totuși, o relație sănătoasă presupune reciprocitate.

A cere sprijin nu este un semn de slăbiciune, iar vulnerabilitatea consolidează relațiile autentice.

Cei care au fost toată viața sprijinul celorlalți au nevoie, uneori, să își permită și rolul opus: acela de a fi ascultați, susținuți și întrebați, sincer, cum se simt.