„Aveți cancer”. Ce se întâmplă în mintea unui om din clipa în care aude diagnosticul care îi schimbă viața. Sursa foto: DPphoto / Profimedia Cancerul este diagnosticul care le împarte oamenilor viața în două: înainte și după. În doar câteva secunde, planurile, certitudinile și rutina de până atunci sunt înlocuite de scenarii, temeri și întrebări pe care poate nu și le-au imaginat niciodată. Dincolo de durerea fizică, unele dintre cele mai grele lupte se duc la nivel emoțional. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în mintea unui pacient oncologic și cum poate fi susținut, am discutat cu Petruț Dociu, un psiholog și psihoterapeut specializat în psiho-oncologie, care cunoaște această experiență nu doar din cabinet, ci și din propria viață. Primele secunde după diagnosticul crunt. Ce se întâmplă în mintea unui pacient oncologic Când un pacient este anunțat că suferă de cancer, reacția sa nu este întotdeauna dramatică, așa cum este prezentată în filme. Poate nu plânge, nu țipă și nu se închide în cameră, însă în mintea sa, tot ce știa despre viață se prăbușește. „Când omul aude ‘aveți cancer’, mintea intră de multe ori într-o stare de șoc, negare și suprasaturație emoțională; primele gânduri sunt frecvent de tipul ‘nu se poate’, ‘sigur e o greșeală’, ‘de ce eu?’ sau ‘o să mor?’. Nu este un semn de slăbiciune, ci o reacție firească la o amenințare percepută ca majoră și bruscă”, ne-a spus Petruț Dociu, psiholog și psihoterapeut specializat în psiho-oncologie. Frica din primele zile nu rămâne aceeași. Pe măsură ce pacientul începe să înțeleagă diagnosticul și pașii tratamentului, apar alte întrebări și alte neliniști. Nu se mai întreabă doar dacă va supraviețui, ci și cum va arăta viața sa în lunile și anii care urmează. „După șocul inițial apar frici legate de moarte, durere, pierderea autonomiei, mutilare, recidivă, efectele tratamentului și impactul asupra familiei. În timp, fricile se schimbă: de la ‘voi muri?’ la întrebări mai concrete, precum ‘cum o să suport tratamentul?’, ‘o să mai pot munci?’, ‘cum le spun copiilor?’ și ‘cum o să arăt după?’. Pe măsură ce boala devine mai cunoscută și tratamentul avansează, anxietatea poate să se mute din zona catastrofică în zona practic-organizatorică, dar la unii pacienți persistă teama de recidivă”, a completat specialistul. Cum influențează stresul și anxietatea parcursul bolii În jurul cancerului circulă numeroase mituri, iar unul dintre cele mai răspândite este acela că starea psihică poate influența direct evoluția bolii. Deși psihicul nu poate înlocui medicina, poate influența modul în care un pacient traversează fiecare etapă a tratamentului. Atunci când stresul și anxietatea devin copleșitoare, apar efecte care influențează calitatea vieții, precum lipsa somnului sau epuizarea. „Stresul și anxietatea nu ‘provoacă’ direct evoluția bolii, dar pot influența semnificativ felul în care omul doarme, mănâncă, comunică, ia decizii și respectă tratamentul. Când stresul este mare, pot apărea epuizare, dificultăți de concentrare, iritabilitate și o capacitate mai scăzută de adaptare la efectele secundare. Pe scurt, psihicul nu înlocuiește tratamentul oncologic, dar îl poate sprijini sau îngreuna prin modul în care pacientul trece prin el”, a subliniat specialistul. Gândirea pozitivă „vindecă”? În același timp, nici celebra idee „trebuie să gândești pozitiv” nu-i este de ajutor unui pacient, mai ales atunci când este repetată des. Din contră, pentru cineva care se confruntă cu durerea, incertitudinea și frica, obligația de a fi mereu optimist poate crea sentimentul că adevăratele sale emoții nu sunt suficient de bune. „Formula ‘gândirea pozitivă vindecă’ este prea simplă și, uneori, chiar apăsătoare pentru pacient. Nu există dovada că optimismul, singur, vindecă boala sau oprește recidiva. În schimb, presiunea de a fi mereu pozitiv poate adăuga vinovăție: pacientul ajunge să creadă că, dacă îi este frică sau plânge, ‘atrage răul’. Mai corect este să vorbim despre speranță realistă, flexibilitate psihologică și capacitatea de a suporta emoțiile dificile fără să te prăbușești. Nu este totul doar despre vindecare, contează aproape în egală măsură și cum trecem mental prin boală”, a menționat Petruț Dociu. Citește și: Aproape 50% dintre cancerele prevenibile sunt asociate cu doar două obiceiuri de viață. Ce spun cercetătorii Cum poate familia să sprijine pacientul diagnosticat cu cancer Asta nu înseamnă că familia și cei dragi nu-și pot oferi susținerea, mai ales că, de multe ori, boala intră în sânul întregii case. Apropiații suferă, se sperie și caută soluții,dar uneori nu știu cum să ofere ajutor fără să rănească involuntar. „Familia ajută cel mai bine când oferă prezență, ascultare și sprijin practic, fără să preia complet controlul. E util să întrebe direct: ‘Cum pot să te ajut azi?’, ’Vrei să vorbim despre ce ți-a spus medicul?’ sau ‘Vrei doar să stau cu tine?’. Un sprijin bun înseamnă și respectarea nevoii de intimitate, ritm și autonomie a pacientului. Cele mai frecvente greșeli sunt minimalizarea suferinței, mesajele de tipul ‘fii tare’, ‘nu te gândi la asta’, ‘totul va fi bine’și comparațiile cu alte cazuri. Chiar dacă sunt spuse cu intenție bună, ele pot face pacientul să se simtă neînțeles sau vinovat că nu reacționează ‘destul de bine’. O altă greșeală este excesul de protecție, care poate transmite că persoana bolnavă nu mai are voie să decidă nimic”, a explicat Petruț Dociu. Terapia, un sprijin care nu ar trebui să fie ultima soluție Chiar dacă ajutorul psihologic este adesea perceput ca o resursă la care apelezi doar atunci când simți că nu mai poți, în lupta cu boala, acesta nu ar trebui privit ca un plan de rezervă, ci ca o parte integrată a tratamentului încă de la început. Cu cât pacientul înțelege mai repede cum își poate gestiona emoțiile și cum poate face față schimbărilor, cu atât adaptarea poate fi mai ușoară. „Terapia psihologică este importantă nu doar ‘când omul nu mai poate’, ci de la începutul parcursului oncologic, ideal chiar de la diagnostic sau din perioada pre-tratament. Intervenția timpurie poate reduce anxietatea și depresia și poate îmbunătăți adaptarea la boală și tratament. În practică, terapia ajută la reglarea emoțiilor, la comunicarea cu familia, la gestionarea fricii de recidivă și la recâștigarea sentimentului de control”, a explicat psihologul. Ce îi ține pe oameni în picioare atunci când totul pare să se prăbușească Cei care traversează această experiență nu trebuie să se lase copleșiți de imaginea romanticizată a pacientului care luptă eroic și nu se lasă doborât de nimic. Reziliența nu înseamnă să nu plângi sau să nu te temi, ci să faci față acestor emoții. „Ceea ce îi ajută cu adevărat este combinația dintre informație clară, sprijin relațional, sens personal și intervenție psihologică atunci când e nevoie. Contează mult să nu fie singuri, să aibă spațiu să își exprime frica, să primească validare și să simtă că boala nu le anulează identitatea. În esență, oamenii nu au nevoie să fie ‘eroi’, au nevoie să fie susținuți realist, cu empatie și fără presiunea perfecțiunii”, a încheiat Petruț Dociu. Citește și: Semne de alarmă că răceala ar putea ascunde o boală gravă – inclusiv cancerul Distribuie articolul pe: