Rușinea nu ne părăsește niciodată. Cum ajunge „ce o să spună lumea” să ne conducă viața și la maturitate. Ioana Vîlcu, psihoterapeut: „Un copil învață că valoarea lui depinde de ceilalți” EXCLUSIV

Pentru mulți dintre noi, copilăria nu a însemnat doar povești de seară, jocuri și sentimentul de siguranță oferit de familie. A fost și perioada în care am auzit, poate fără să le înțelegem pe deplin, fraze precum „Nu face asta că e rușine”, „Ce o să spună lumea?” sau „O să râdă ceilalți de tine”. Rostite adesea cu intenții bune, aceste mesaje pot modela însă felul în care ajungem să ne vedem pe noi înșine mult timp după ce am devenit adulți. Rușinea învățată în copilărie continuă să ne influențeze la maturitate, iar Ioana Vîlcu, psihoterapeut, a explicat pentru caloria.ro care sunt mecanismele din spatele acestui fenomen.

„Ce o spună lumea?”, fraza care învață copilul să se privească prin ochii celorlalți

În copilărie ne construim primele repere despre cine suntem și cât valorăm. E o etapă în care, firesc, căutăm aprobarea părinților și, prin reacțiile lor, încercăm să înțelegem regulile lumii din jur. Dar expresii precum „e rușine” sau „ce o zică lumea”, auzite mai des înainte să fie cunoscute consecințele, încep să mute atenția de la propria experiență către reacțiile celorlalți.

„Un copil învață că valoarea lui depinde de ceilalți. Că trebuie să fie „în regulă” pentru a fi acceptat. Și atunci începe să-și calibreze comportamentul în funcție de reacțiile celor din jur, nu de ce simte el”, a spus Ioana Vîlcu.

Copilul ajunge să fie „cum trebuie” nu cum își dorește

Părinții nu-și propun să rănească atunci când folosesc astfel de expresii, ba chiar uneori nici nu-și dau seama că repetă ceea ce au auzit și ei la rândul lor. Dar intențiile bune nu anulează numeroasele efecte care se acumulează în timp. Un copil care continuă să le audă va duce o luptă constantă între „cine sunt” și „cine trebuie să fiu pentru a fi acceptat”.

„În timp, copilul începe să trăiască cu o tensiune internă: ‘cum sunt eu’ vs. ‘cum ar trebui să fiu ca să fiu acceptat’. Și apare multă auto-monitorizare, multă grijă să nu greșească, să nu supere.

Nu se mai exprimă liber, scade încrederea în sine, în alegerile sale, începe să creadă că ‘e ceva în neregulă cu el’”, a explicat psihoterapeuta.

Vocea părinților devine vocea din mintea noastră

Astfel se ajunge ca, la maturitate, mulți oameni continuă să „audă” avertismentele din copilărie. Nu le mai rostesc cei din jur, dar și-au schimbat forma, devenind acea voce din interior care înainte să vorbim spune „stai, dacă spui ceva greșit?” sau care înainte de a lua o decizie intervine: „dar dacă riscul este prea mare și o să eșuezi?”.

„În limbaj adlerian, copilul își formează un stil de viață bazat pe evitarea greșelii și pe căutarea aprobării, iar vocea externă devine regulă internă și începe să funcționeze ca un fel de ‘gardian’: ‘nu e bine’, ‘ai grijă’, ‘ce o să creadă ceilalți’”, a menționat specialista.

Această voce interioară nu se manifestă doar când dorim să spunem o glumă sau când alegem o ținută, ci și când avem o oportunitate în carieră. Rușinea internalizată își face loc în toate domeniile vieții, de la modul în care muncim, iubim sau ne impunem limitele personale.

„Se va observa în toate zonele vieții, prin perfecționism, frica de expunere, dificultatea de a spune ‘nu’, supraanaliză și nevoia de validare. De exemplu, în muncă se poate manifesta prin amânare sau supra-responsabilizare, iar în relații prin adaptare excesivă la dorințele celorlalți sau teamă de conflict”, a completat Ioana Vîlcu.

Un exemplu simplu despre cum se manifestă rușinea învățată în copilărie este faptul că ajungem să căutăm, cu orice preț, validarea celorlalți, fugind de judecată.

„La un moment dat, începi să alegi nu ce vrei tu, ci ce ‘ar fi în regulă’. Și devine mai important să nu fii judecat decât să fii autentic”, a evidențiat psihoterapeuta.

Citește și: 4 comportamente care pot indica o copilărie marcată de lipsa afecțiunii emoționale, potrivit psihologilor

Semnele care trădează rădăcinile vechi ale nesiguranței

Dar nu este întotdeauna ușor să realizăm că dificultățile cu care ne confruntăm în prezent se trag din copilărie. Trecutul își face simțită prezența atunci când ne așteptăm mai puțin, iar reacțiile noastre emoționale par „exagerate” în raport cu situațiile pe care le trăim.

„De obicei îți dai seama când frica de părerea celorlalți e mai mare decât situația în sine. Sau când realizezi că unele decizii nu prea sunt ale tale, ci ale unei versiuni mai vechi din tine care încerca să evite critica”, a menționat Ioana Vîlcu.

Cum ne desprindem de vocea interioară și ne construim propria busolă interioară

Trecutul nu poate fi șters, iar pentru vindecare nici nu trebuie să facem asta. Limitarea vocii critice înseamnă, de fapt, recunoașterea ei și să facem trecerea de la „ce vor ceilalți” la „ce este important pentru mine”.

„Prin conștientizare și prin schimbarea convingerilor. În terapie, dar și în relații sigure, învățăm să separăm rușinea de realitate și să înlocuim „ce o să creadă ceilalți” cu „ce are sens pentru mine”.

Nu dispare vocea complet, dar își pierde autoritatea. Un prim pas este să începi să o recunoști: ‘ah, asta e vocea veche’. Și apoi să începi să-ți construiești treptat propria busolă interioară pentru cine ești tu azi”, a explicat psihoterapeutul.

Diferența dintre educație și rușinare

Limitele sunt importante pentru orice copil. Ele oferă siguranță, structură și îl ajută să înțeleagă consecințele propriilor acțiuni, dar părinții trebuie să facă diferența între educație și rușine, pentru a nu induce ideea că este ceva greșit cu el.

„Limitele sănătoase sunt cele bazate pe consecință logică și se referă la comportament: ‘dacă pui mâna pe plită o să te arzi’. Rușinarea se referă la identitate: ‘e rușinos ce ești / ce faci spune ceva despre tine ca persoană’. Diferența e între ghidare și etichetare, comportament vs. identitate”, a concluzionat Ioana Vîlcu.

Citește și: De ce ne doare atât de tare când ne îngrășăm. Psihologul Sorina Brif explică de unde vine vocea critică pe care o auzim când ne privim în oglindă și de ce ajunge să ne saboteze: „Rușinea nu e combustibil pentru schimbare” EXCLUSIV