De ce ne pierdem identitatea într-o relație. Psihologul Diana Bordeianu subliniază legătura dintre rănile din copilărie și iubirile care ne consumă: „Acasă poate însemna toxic” EXCLUSIV

Ceea ce la început pare iubire se poate transforma, mai târziu, în obsesie. Ne dorim să petrecem mai mult timp cu partenerul, facem compromisuri și începem să ne punem dorințele pe pauză, să renunțăm la oameni și la lucrurile care ne defineau, până când, într-o zi, ne trezim întrebându-ne „Cine sunt eu acum?”. Diana Bordeianu, psiholog clinician și psihoterapeut, a vorbit, într-un interviu acordat pentru caloria.ro, despre motivele pentru care apare dependența emoțională și cum ajungem, fără să știm, să repetăm tipare pe care le purtăm cu noi din generație în generație.

De ce ajungem să ne pierdem propria identitate atunci când intrăm într-o relație

Există oameni care intră într-o relație și reușesc să nu se abată de la propriile valori, să-și urmeze în continuare visurile și să rămână „ei”. La polul opus, însă, sunt persoane care odată ce iubesc încep să se dizolve în celălalt.

Brusc, par să uite ce le plăcea, ce își doreau și își urmează întru totul partenerul. Pasiunile lui devin „ale lor”, dorințele lui sunt pe primul loc.

La prima vedere, prima reacție a celor care nu trec prin asta este să judece, dar, de multe ori, această tendință are rădăcini vechi, formate în copilărie, în mediile familiale care au modelat felul în care înțelegem iubirea, siguranța și apropierea, spune Diana Bordeianu, psiholog clinician și psihoterapeut:

„Persoanele care ajung să se piardă într-o relație sunt persoanele care au prezente anumite disfuncționalități în care au trăit în familia de origine. Le este familiar un partener care le dă sentimentul de ‘acasă’, deși, ‘acasă’ poate însemna toxic. Ele simt chimie crescută față de acest tip de partener, considerând banal un partener mai calm, linistit, cald. Astfel, nu e despre faptul ca ele nu au avut opțiuni, ci au ocolit opțiunile sănătoase sau nici măcar nu le-au mai interpretat ca opțiuni.

Persoanele pot alege disfuncțional dacă au trăit în haos, instabilitate, certuri permanente între părinți, divorțul și/sau abandonul unui părinte, abuz verbal, critică multă, abuz fizic între părinți, față de un frate sau o soră sau față de persoana în cauză.

Din acest motiv, se formează cele cinci răni emoționale: respingere, abandon, trădare, umilință, nedreptate, prin prisma conceptelor din psihoterapia traumei. (Lise Bourbeau – Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine)

În termeni din schema therapy, observăm mai multe scheme cognitive și emoționale consolidate, precum – deprivare emoțională, abandon, dependență, abuz/neîncredere, sacrificiu de sine. (Jeffrey Young – Cum să îți reinventezi viața)

În cartea ‘Femei care iubesc prea mult – Robin Norwood’ sunt prezentate toate caracteristicile femeii care iubește prea mult, adică codependentă, cea care a trăit în disfuncționalități. Printre acestea, autoarea notează sentimentul de gol interior, nevoia de a compensa durerea din familia de origine cu gesturi de iubire exagerate față de un partener, alegerea repetitivă a unui bărbat indisponibil emoțional pe care femeia vrea să îl ‘salveze’, inconștient dorind să îl transforme în persoana grijulie și iubitoare care tata sau mama nu a putut fi.

Observăm că oricare ar fi conceptul teoretic, mai mulți autori surprind un numitor comun: se pierde în relație cine a trăit în disfuncțional”.

Iubirea poate fi confundată ușor cu nevoia de validare

Nu renunțăm neapărat la propria identitate pentru că îl iubim prea mult pe celălalt. Uneori, este vorba despre prea puțină conectare cu noi înșine. Atunci când nu știm cine suntem în afara unei relații, este mult mai ușor să ne definim exclusiv prin ochii altcuiva.

„Femeia ajunge într-o relație disfuncțională deja cu o structură de personalitate – și anume – cea a codependentului, provenind dintr-o familie în care nevoile sale emoționale nu prea au fost satisfăcute dincolo de alte traume, stres major, violență.

Dacă sunt goală pe interior și nu știu cine sunt, voi fi, dar prin lentila partenerului. Aici, apar dependența emoțională și fuzionarea: îmi plac filmele care îi plac lui, mă îmbrac cum știu că îi place lui, renunț la activități precum un antrenament, lucru la un proiect sau întâlnirea cu o prietenă ca să ajung când poate el … și exemplele pot continua.

Mai degrabă, persoana codependentă nu are o structură de personalitate clară, este precum apa care ia forma vasului. Dacă ar ști cine este, ce vrea, ce merită și până unde duce, ar pune limite, ar fi clară si nu ar rămâne acolo unde primește mai puțin de jumătate, mulțumindu-se cu firimituri de dragoste.

Realitatea este că ea nu iubește prea mult, iar ceea ce experimentează nu este iubire, ci, mai degrabă, obsesie, anxietate, disperare, gol interior, o neputință cronică de a se debarasa, suferință, contracarate cu momente intense de adrenalină, amplificând aceste stări și menținând adicția.

Astfel, vorbim și de un proces neurochimic: adrenalină – cortizol, nu doar tipar de personalitate”, a explicat Diana Bordeianu.

Relațiile devin disfuncționale atunci când trăim într-o versiune idealizată a viitorului

Pe de altă parte, multe povești de iubire nu se destramă pentru că oamenii nu văd problemele, ci pentru că aleg să le ignore. Sunt situații în care relația reală este înlocuită de una imaginară. Nu mai iubim omul din fața noastră, ci potențialul lui, promisiunea că într-o zi va deveni ceea ce avem nevoie.

„De cele mai multe ori, persoana intră într-o relație deja cu răni emoționale și nu știe cine este cu adevărat. Experimentează confuzie, negarea realității, sentimentul disfuncțional că o să fie bine.

Pot fi ‘red flag-uri’ încă de la început, dar nu le vede datorită lipsei de experiență, dacă femeia e mai tânără, naivității , dar și a mecanismului de negare a realității. Dacă vede anumite ‘red flag-uri’ – le ignoră și ‘se îndrăgostește de potențial’. Astfel, femeia nu mai trăiește ancorată în relația de aici și acum, ci trăiește cu speranța unui viitor ce nu știm dacă va veni pierzând, ani, tinerețe, resurse financiare”, a spus specialista.

Semnele care arată că începi să te pierzi într-o relație

Pierderea identității nu se produce brusc. Nu intri într-o relație și a doua zi ești cu totul altă persoană, dar se întâmplă prin gesturi mici, aproape insesizabile la început: amâni o întâlnire, încalci o limită „ca să fie bine sau renunți la abonamentul la sală pentru a răspunde nevoilor partenerului.

„Ne putem da seama că începem să ne pierdem într-o relație atunci când simțim mai mult durere și suferință decât iubire, relaxare, spontaneitate.

Orice relație, generic vorbind, este cu părți bune și mai puțin bune, însă o relație oferitoare de iubire este cea în care simt siguranță, pot avea încredere, există reciprocitate, avem valori comune, o viziune asemănătoare asupra vieții și implicare. Ca o barcă în care ambii parteneri vâslesc în ambele sensuri.

Dacă doar eu inițiez activități, dau mesaje, planific și celălalt stă pasiv, nu răspunde, răspunde greu – ar trebui să îmi pun semne de întrebare. Dacă mă simt îngrădită de partener, forțată sau sunt mințită, ar trebui să mă gândesc serios cum mă simt și ce îmi doresc de la mine, de la el, de la relație, de la viață.

Nu e despre a rămâne sau a ieși dintr-o relație, ci este despre a începe propriul parcurs de vindecare emoțională : conștientizarea unor tipare, acte din iubire de sine, limite realiste”, a subliniat Diana Bordeianu.

Citește și: Trăim ca și cum totul ar arde. Lavinia Tilină, consilier în dezvoltare personală, spune de ce viața pe repede înainte ne împinge spre anxietate și epuizare: „Omul nu este făcut să trăiască permanent pe modul supraviețuire” EXCLUSIV

De ce mulți oameni își lasă în urmă prietenii atunci când se îndrăgostesc

Un alt lucru observat este că multe persoane tind să-și dea prietenii deoparte atunci când intră într-o relație. Nu se întâmplă întotdeauna pentru că asta ne dorim ci pentru că, încet, suntem convinși că ei nu mai contează sau că reprezintă o amenințare pentru relație.

„Din declarațiile femeilor cu care eu lucrez în psihoterapie, cel mai des se menționează că partenerul nu le-a dat voie, le-au îngrădit, au criticat cercul lor de prieteni, hobby-urile lor – poate, din gelozie, control, invidie. Astfel, femeia aude deseori că prietenele ei sunt proaste, de moravuri ușoare, că mai bine stau împreună la un film decât să plece. Acesta este un partener posesiv, iar ele intră imatur în rol de copil. Deseori acesta țipă și critică când ea ‘iese din cuvântul lui’.

O femeie matură emoțional nu cere voie sau nu trebuie să îi dea voie partenerul. Ea alege și știe ce vrea, ce îi place.

Renunțarea, ca bază, vine tot din modelele și rolurile în care a trăit în familia de origine, fie – repetă ce a făcut mama sau nu știe cum să se comporte pentru că nu a trăit cu unul dintre părinți și nu știe cum este o relație”, a subliniat Diana Bordeianu.

Ce se întâmplă când rămânem prea mult timp într-o relație care ne consumă

Cu cât timpul petrecut într-o relație disfuncțională este mai mare, cu atât efectele sunt mai puternice. Pentru că sănătatea fizică și cea emoțională sunt într-o legătură mai strânsă decât am putea crede, e important să identificăm din timp semnele și să luăm măsuri.

„Persoanele care trăiesc cronic în mecanisme de negare ale realității manifestă anxietate și dezvoltă episoade depresive. Uneori se învinovățesc că tot ele nu au făcut destul, când, de fapt, au dat totul și încă ceva.

Se poate muri din (ne)iubire? Răspunsul este da. Primul care se îmbolnăvește este sufletul, apoi apar boli în organism. De asemenea, există procese patologice ce se ‘cangrenează’ progresiv și distrug sănătatea mentală” , a încheiat Diana Bordeianu.

Citește și: De ce nu te lasă un bărbat să pleci, chiar și atunci când nu te mai vre