Cum ajunge burnout-ul să fie confundat cu normalitatea

Cum ajunge burnout-ul să fie confundat cu normalitatea! Există o categorie de oameni care par să gestioneze totul: carieră, familie, obligații financiare, relații sociale. Sunt cei despre care se spune că „se descurcă”. Însă, în spatele acestei imagini de funcționalitate continuă, se poate ascunde un fenomen mult mai subtil și mai periculos: epuizarea cronică devenită rutină.

Oboseala persistentă, presiunea care nu se oprește niciodată și sentimentul că orice ai face nu este suficient pot ajunge, treptat, să fie percepute drept componente normale ale vieții adulte. În timp, standardele se ajustează în jos: lipsa de energie devine „obișnuință”, stresul permanent devine „parte din responsabilitate”, iar renunțarea la nevoi personale pare un compromis inevitabil.

Problema reală apare în momentul în care această stare nu mai este recunoscută ca dezechilibru. Odată instalată, suprasolicitarea cronică devine cadrul de funcționare implicit. Iar ideea unei vieți mai echilibrate începe să pară nerealistă sau chiar imposibilă.

Când suprasolicitarea devine modul standard de viață

Specialiștii din psihologie și sociologie atrag atenția asupra unui fenomen tot mai discutat: epuizarea cronică ascunsă. Este situația în care o persoană continuă să fie performantă, responsabilă și eficientă, în timp ce, la nivel intern, resursele emoționale și cognitive sunt deja aproape epuizate.

Un exemplu relevant este oferit de Corinne Low, economist și profesor la Wharton School. Într-un material publicat de Oprah Daily, ea descrie propria experiență a ceea ce numește „strânsoarea” dintre carieră, responsabilitățile domestice și presiunile financiare.

La un moment dat, spune ea, a ajuns să creadă că viața ei va rămâne mereu dificilă — că partea ușoară s-a încheiat definitiv. Această convingere nu a apărut brusc, ci s-a instalat treptat, pe măsură ce cerințele din viața personală au coincis cu o etapă critică în carieră.

În același timp, veniturile nu sunt încă la nivelul maxim, ceea ce limitează posibilitatea de a delega sarcini sau de a externaliza presiunea.

Reflexul de a „încerca mai mult” e, de fapt, o capcană

În fața acestei acumulări de presiuni, reacția instinctivă este aproape universală: mai multă organizare, mai multă disciplină, mai mult control. Liste, aplicații, strategii de eficientizare, „life hacks”. Ideea de bază este că soluția constă într-o optimizare mai riguroasă a timpului și a energiei, conform momentaclinic.com.

Paradoxal însă, această abordare poate agrava problema. Când structura de bază a vieții este dezechilibrată, creșterea efortului nu face decât să consolideze tensiunea existentă. Suprasolicitarea devine mai bine gestionată, dar nu dispare.

Una dintre cele mai subtile dimensiuni ale acestei situații este faptul că nu produce neapărat un colaps vizibil. Oamenii continuă să performeze. Își îndeplinesc sarcinile. Respectă termenele. Din exterior, totul pare sub control. Din interior, însă, apar iritabilitatea, amorțeala emoțională, lipsa de sens sau senzația că nu mai există spațiu pentru nimic personal.

Biasul status quo: de ce rămânem în situații care ne consumă

Această formă de stagnare este explicată și prin conceptul de „bias al status quo-ului” — tendința psihologică de a rămâne într-o situație familiară, chiar și atunci când ea devine dăunătoare.

Schimbările majore — modificarea structurii relaționale, relocarea, schimbarea carierei — presupun incertitudine, risc și costuri emoționale. În comparație, suprasolicitarea este cunoscută. Este dificilă, dar previzibilă. Iar previzibilul oferă un tip de siguranță.

Cercetările din psihologia comportamentală arată că oamenii preferă adesea disconfortul familiar în locul unei incertitudini potențial benefice. Nu pentru că nu își doresc schimbarea, ci pentru că prețul emoțional al tranziției pare prea mare.

Citește și: De ce au apărut cheaguri de sânge după vaccinul Johnson & Johnson împotriva COVID-19

Nu mai mult, ci diferit

Concluzia pragmatică formulată de Corinne Low este simplă, dar contrară instinctului inițial: problema nu este lipsa de efort, ci direcția efortului. Nu este nevoie să încerci mai mult. Este nevoie să încerci diferit.

Pentru unii, asta poate însemna renegocierea limitelor într-o relație sau distribuirea mai echitabilă a responsabilităților. Pentru alții, poate însemna ajustări profesionale, redefinirea standardelor personale sau schimbarea stilului de viață. Ideea centrală este că suprasolicitarea nu este un indicator al succesului. Iar oboseala permanentă nu reprezintă o condiție inevitabilă a maturității.

Un fenomen cu amploare mai mare decât pare

Un studiu realizat în 2025 privind starea de bine a angajaților români, derulat de RoCoach și Novel Research, arată că aproximativ un sfert dintre salariați se află într-o zonă de risc psihologic, la limita epuizării profesionale.

Printre cele mai frecvente dificultăți raportate se numără oboseala cronică, presiunea constantă și dificultatea de a menține echilibrul dintre viața personală și cea profesională. Burnout-ul nu apare brusc; el este rezultatul acumulării lente de stres, responsabilități și sentiment persistent de insuficiență.

În același timp, doar o minoritate dintre respondenți declară un nivel ridicat de satisfacție și echilibru emoțional — asociate cu autonomie reală, claritate în sarcini și relații profesionale funcționale.

Tendințe similare sunt observate și la nivel internațional. Potrivit unui material publicat de People, un raport al Institution of Occupational Safety and Health arată că stresul profesional rămâne la cote ridicate, în ciuda investițiilor făcute de companii în beneficii și programe de wellbeing.

Citește și: Testul care îți spune dacă ai burnout sau nu. Durează 10 minute