Disocierea apare adesea ca un răspuns la traumă — acele experiențe percepute ca fiind profund stresante, amenințătoare sau copleșitoare. foto: pixabay Ce este disocierea? Îi rostești numele adolescentului tău, dar nu primești niciun răspuns. Ochii lor par pierduți undeva departe, ca și cum nici nu te-ar auzi. Spui din nou, mai tare – tot nimic. Poate că, la prima vedere, pare lipsă de politețe sau dezinteres. Dar, uneori, în spatele acestei tăceri se ascunde ceva mult mai profund: disocierea. Un mecanism de protecție al minții Disocierea este o reacție naturală a creierului, un „buton de siguranță” care se activează atunci când emoțiile sau amintirile devin copleșitoare. În loc să simți totul cu intensitate dureroasă, mintea creează o distanță – ca și cum ai părăsi mental încăperea. Este o formă de deconectare temporară de la gânduri, emoții, corp sau mediul din jur. Majoritatea oamenilor experimentează, din când în când, forme ușoare de disociere. De exemplu, atunci când visezi cu ochii deschiși în timpul unei ședințe plictisitoare sau când conduci automat fără să-ți amintești porțiuni din drum. Însă pentru adolescenții care au trecut prin evenimente traumatice, disocierea poate deveni o experiență intensă și tulburătoare. Legătura dintre traumă și disociere Disocierea apare adesea ca un răspuns la traumă — acele experiențe percepute ca fiind profund stresante, amenințătoare sau copleșitoare. Deși este o reacție de protecție, efectele ei pot fi invizibile și, tocmai de aceea, ușor de trecut cu vederea. Un adolescent care se retrage în sine sau pare „cu capul în nori” atrage, de obicei, mai puțină atenție decât unul care are crize de anxietate sau izbucniri emoționale. Dar neînțelegerea acestor semne poate genera frustrare în familie și relații tensionate între părinți și copii. Cercetările recente arată că trauma este mult mai comună decât se credea. La nivel global, aproape trei din patru adolescenți au trăit cel puțin o experiență traumatică — de la violență și accidente, până la pierderea unei persoane apropiate. În plus, mediul online aduce zilnic expuneri la conținut violent, bullying cibernetic sau mesaje pline de ură, care pot reactiva anxietăți și frici adânci. Când disocierea devine o problemă Disocierea oferă o ușurare temporară de la durere emoțională, dar folosită frecvent, ea poate interfera cu învățarea, relațiile și funcționarea zilnică. Studiile arată că formele clinice de disociere afectează între 7% și 11% dintre elevii de liceu — o proporție comparabilă cu cea a tulburărilor de anxietate. Totuși, această problemă rămâne puțin înțeleasă, chiar și de către specialiști. Cercetările recente arată că trauma este mult mai comună decât se credea Cum se simte disocierea? Ce spun adolescenții Pentru a înțelege mai bine fenomenul, o echipă de cercetare din Australia de Vest a intervievat adolescenți care trăiesc frecvent episoade de disociere, alături de părinții și terapeuții lor. Participanții au descris experiențe în care realitatea devenea încețoșată, iar ei se simțeau deconectați de propriul corp: „Mă priveam în oglindă și nu simțeam că sunt eu. Știam că mă uit la mine, dar nu mă recunoșteam.” — Lisa, 17 ani „E ca și cum aș fi exclus din tot ce se întâmplă. Oamenii pot să-mi strige numele sau să-mi fluture mâna în față, dar nu observ nimic.” — Verity, 14 ani Unii părinți au observat momente în care copiii lor deveneau complet insensibili, incapabili să vorbească sau să se miște, urmate uneori de crize emoționale de care adolescenții nu-și mai aminteau ulterior. Disocierea era adesea declanșată de amintiri dureroase, conflicte, respingere socială sau situații care reactivau trauma. Citește și: Utilizarea Wegovy în rândul adolescenților americani a crescut cu 50%, pe fondul agravării crizei obezității Ce ajută în momentele de disociere Un element esențial identificat de toți adolescenții a fost prezența calmă și sigură a unei persoane de încredere. Nu au nevoie de interogatorii sau sfaturi rapide, ci doar să știe că cineva este acolo, disponibil și răbdător. „E important pentru mine să fie cineva lângă mine. Nu pot face față singură. Mă ajută să aștepte cu mine până trece.” — Lisa Unii tineri au menționat că le sunt utile tehnicile de ancorare sau exercițiile de respirație, mai ales dacă o altă persoană îi ghidează pas cu pas. „Dacă cineva îmi spune ce să fac, pot reveni mai ușor. Singură, nu reușesc.” — Amy, 16 ani Alții preferau retrageri scurte în locuri liniștite, care le permiteau să se reconecteze cu prezentul. Totuși, când nu se simțeau sprijiniți, unii recurgeau la evadări mai puțin sănătoase, cum ar fi izolarea completă sau refugierea ore întregi în lumi imaginare. Cum pot ajuta părinții Adolescența este o perioadă intensă, iar respingerea, bullying-ul sau eșecul pot fi trăite ca adevărate catastrofe. În plus, mulți tineri poartă traume ascunse pe care părinții nu le cunosc. Dacă un adolescent pare absent, detașat sau „în altă lume”, cel mai important este să reacționezi cu curiozitate și calm, nu cu iritare. În loc de „De ce mă ignori?”, poți gândi: „Ce o fi în spatele acestei tăceri?” Atunci când observi un episod de disociere: Rămâi prezent și vorbește cu voce blândă. Oferă-i o ancoră senzorială: o băutură caldă, o plimbare scurtă, respirație lentă împreună. Evită întrebările insistente sau tonul alarmat – siguranța vine din calm, nu din control. Dacă aceste episoade devin frecvente sau severe, este esențial să cauți ajutor specializat: un psiholog, psihiatru sau medic de familie poate evalua situația și recomanda strategii potrivite de intervenție. Sursa: independent.co.uk Distribuie articolul pe: